Stimate domnule prof. dr. Florin Mihălţan, înţeleg şi împărtăşesc nemulţumirea dumnea­voastră, publicată în „Viaţa medicală“ sub titlul: Un tramvai numit „breaking news“. Într-adevăr, televiziunea – pe care, vorba inspiratei mele colege de pagină Paula Romanescu, subsemnata o „bălăcăreşte“ necontenit (dar o şi iubeşte) – ignoră prea adesea lucruri de neignorat. În ziua accidentului de pe linia tramvaiului 41, cei care doriseră anterior să vă fie gazde au anulat brusc şi fără remuşcări discuţia despre o importantă campanie de Ziua astmului, dedicându-se plenar accidentului. Şi nu doar cu dumneavoastră procedează aşa. Da, crimele se săvârşesc nu numai prin comitere, ci şi prin omitere. Să intervină CNA, spuneaţi? Nu, domnule doctor, corpul medical şi numai el poate să intervină, dar nu oricum. (Nu cereţi – vorba prof. dr. Gavril Cornuţiu – „croitoreselor“ să intervină în treburi care nu intră în competenţa şi responsabilitatea dom­niilor lor!) Aici e problema: limbajul medical, oricât de accesibil, e destul de departe de defectele dar şi de marile avantaje ale limbajului jurnalistic. Să recapitulăm: jurnaliştii învaţă de timpuriu că „un câine a muşcat un om – nu e o ştire“ (cu excepţia cazului când omul e diplomat japonez şi muşcătura e letală); ştire poate fi numai: „un om a muşcat un câine“. Ştiristul contează deci pe neobişnuit, pe nenatural, pe ilogic, pe nefiresc, pe certăreţi notorii, pe răufăcători, pe alienaţi grav, pe accidentaţi, pe incendii, pe cutremure şi inundaţii, când se întrec în imagini „dure“. („Concurenţa are flăcări mai mari ca noi“, i se reproşează cameramanului care n-a scos totul dintr-un incendiu la mânăstire. „Dar un călugăr la noi plânge mai tare ca la ei“, vine răspunsul.) Contează, însă, ştiristul, concomitent, pe obişnuit, pe apropiat – la Publicitate propriu şi la figurat. Se transmite, adică, ceea ce se receptează fără efort s