Ce loc mai are jurământul lui Hipocrate într-o medicină tot mai supusă protocoalelor terapeutice standardizate? Care mai este valoarea examenului clinic într-o lume din ce în ce mai tehnologizată? Reflecţii pe aceste teme, în articolul dnei dr. Ruxandra Moraru, la rubrica Dentist în UK.

Mi se cere să scriu câteva rânduri în Cartea Anului care tocmai absolvă cursurile noastre. Un an plin de viaţă şi spirit, pe care am să mi-l amintesc cu emoţie, una dintre acele promoţii pe care le ai mereu în minte ca dascăl şi cu nume pe care ţi le vei aminti înainte chiar de a-ţi aminti numele propriilor colegi de promoţie… Sunt gata să onorez acest grup cu esenţa gândurilor mele pe care ei le vor purta mai departe în viaţă şi brusc – şi, aş spune eu, firesc, în limba română –, simt nevoia să adaug la micul meu exerciţiu reflectiv două versuri din Gaudeamus. Îmi întreb colegul: „Gaudeamus?“. „…Gaudeamus? Aha… imnul care se intonează la ceremoniile de absolvire a universităţilor medicale posh din State? Puţin cam sumbru, nu?“ Nu, nu ştiu. De fapt, realizez că oamenii, oricâtă educaţie clasică ar avea, nu vibrează în aceeaşi frecvenţă cu mine. Imnul studenţesc este o amintire numai a mea şi atunci, firesc, mă întreb: nici vorbă de jurământul lui Hipocrate, nu? Nu. O legendă romantică pentru cei de la medicina dentară. Aveam o bănuială că sunt cam old fashion, gândesc, cu un zâmbet cam strâmb, dar din nou realizez că aparţin altei lumi. Unei lumi oarecum paralele, idealiste, desprinse din istoria medicinii. Poate fi doar o lamentare intelectuală şi o expresie cârcotaşă a uneia ce încă se inserează într-o nouă frescă. Şi totuşi… Pe vremea când predam etica la UMF, aceasta era, din păcate, o disciplină facultativă. Încă mă întreb retoric: cum e posibil ca etica să fie facultativă? Aici este obligatorie, dar numai în forma ei de etică nouă, individualizată,