Domnul Poşircaru îmi povesteşte cu înfrigurare cum a dispărut generaţia lui de luptători.
Esâmbătă. M-am trezit cu noaptea-n cap. Îmi beau cafeaua şi fumez pe scara blocului în care am trăit cândva. De pe palierul dintre primul şi al doilea etaj, mă uit pe geam, la locul de joacă din copilărie. Eram mulţi copii atunci, în anii '70. O pâclă groasă îmi acoperă memoria. N-am chef să-mi amintesc nimic!
Aud o yală la etajul doi. Ştiu unde se va deschide uşa. Mă uit la uşă. E domnul Poşircaru, vecinul de palier. Îl salut şi el îmi răspunde. Coboară treptele şi respiră greu. Îşi încordează ochii la contorul de gaze ca să citească indexul. Se întoarce la mine şi dă din cap ca şi cum te-ai întors la noi, Petrişor! Da, m-am întors, cât să-mi beau cafeaua, îi răspund din priviri. Are o faţă tăiată de riduri grele şi ochii i s-au pierdut adânc, în fundul capului pleşuv.
Domnul Poşircaru începe să-mi vorbească de parcă ar înnoda o poveste ruptă demult, când avea patru băieţi plini de draci şi o soţie grasă, care gătea, spăla, bârfea vecinii şi striga la băieţii ei, care se jucau în spatele blocului. Acolo jucam de toate: şi fotbal, şi nouă pietre, şi table, şi şah, şi rummy. Jucam table şi şah pe bomboane, pe ciocolate, pe cărţile din biblioteca părinţilor. Şi părinţii noştri coborau pe scările din faţa blocului şi jucau rummy şi table. Domnul Poşircau venea de la muncă abia spre seară. Muncea în construcţii, zi-lumină. Era maistru şi ridica blocuri în Galaţi. Îmi amintesc: apărea plin de praf, cu faţa arsă de soare. Semăna ca un gladiator, aşa mi se părea, gladiator! Cobora şi el în spatele blocului şi apuca o partidă, două de şah. Am jucat şi eu cu domnul Poşircaru. Şi l-am bătut, sigur l-am bătut, pentru că îi cădeau ochii în gură de obosit ce era.
Domnul Poşircaru îmi vorbeşte despre băieţii săi: ce-au ajuns, pe unde sunt şi despre nevastă-sa care