"Aduceţi-ne copiii acasă, că se dărâmă casa şi n-are cine pune o proptea la ziduri. Nu va avea cine să ne pomenească în biserică. Iar când vor veni ne vor găsi îngropaţi în scânduri de la lăzile vechi că nu ne ajunge pensia de 3 milioane. Nu ne ajunge nici pentru îngropăciune." Anii i-au săpat arătură adâncă pe faţă femeii cu degete noduroase de la sapa cu care a scurmat pământul să-i facă culcuş sămânţei de niscaiva roşii şi ardei. Ţine de mână o fetiţă cu privire vioaie, nas în vânt şi rochiţă decolorată de prea multă purtare. "Nici pe fetiţa fiului meu n-am cum să o mai cresc, îmi spune mamă mie că maică-sa n-a mai venit de un an de la muncă la căpşunile străinilor." Şi-şi şterge lacrimile cu broboada mototolită ascunzându-i părul alb şi rar. Comuna Broşteni, acolo unde Creangă a fost dus la învăţătură departe de casă şi pupăza din tei. Parcă printre casele broştenilor simţi paşii lui Creangă. Cel care mai târziu avea să scrie acele perle de talent popular, Creangă cel tonic, tumultos şi natural, degustător genial al plăcerilor simple ale vieţii. "Bădie Mihai, nu mai fii trist, hai să mâncăm o fasole şi să bem o ulcică de vin." Aşa îl încuraja pe geniul astral şi singuratic, acel Eminescu genial care prin Luceafăr a prefaţat teoria relativităţii a lui Enstein. Acum în Broşteni se aude oftatul moldovenilor. Îţi dau mâna cu palme aspre, întărite şi crăpate ca scoarţa copacului din munţii împăduriţi. Nu mai au locuri de muncă căci minele din susul râului din miez de munte au fost închise. Drumul cu serpentine dinspre Câmpulung Moldovenesc călăreşte colinele într-un peisaj de vis. Şi deodată după un cot al drumului te izbeşte imaginea industriei româneşti devenită cimitir. Intrarea în minele de cupru, uraniu, metale rare e prăbuşită şi se văd urmele galeriilor minereşti părăsite ca nişte scorburi de urşi bătrâni. Au fost închise, iar peste drum blocurile minerilor sun