Filmul „Dupa Dealuri” regizat de Cristian Mungiu si premiat duminica la Cannes va fi difuzat in Romania abia in octombrie. Pina atunci, daca nu vedeti pelicula in alta parte, de exemplu in Statele Unite, unde va ajunge mai repede, discutiile publice pe marginea temei vor fi inevitabil destul de superficiale.
Istoria de la Tanacu are din start ingredientele unei povesti de mare impact. Si asta dincolo de imaginea standardizata a unei Romanii medievale, prada superstitiilor si practicilor magice violente, o Romanie in care victimele sunt cu predilectie copiii abandonati ai regimului Ceausescu. Destinul Irinei Cornici, tanara care a murit la Tanacu in 2005, pus in pagina in “Spovedanie la Tanacu” de Tatiana Niculescu Bran sau pe banda video de Cristian Mungiu vorbeste despre abandon, despre prietenie, despre neputinta, despre putere si dependenta, despre vinovatii si despre ispasire. Iar toate acestea nu tin numai de peisajul Vasluiului. S-a ocupat de ele si Dovstoievki.
Tatiana Niculescu Bran a primit si oferta altor regizori renumiti pentru a-si ecraniza romanul „Spovedanie la Tanacu”. A acceptat versiunea lui Cristian Mungiu pentru ca, spune ea acum, scenariul pentru „Dupa Dealuri” s-a dovedit cel mai apropiat de povestea in sine. Iar povestea adevarata nu spune ca tanara Irina Cornici a fost rastignita fara mila de un popa nebun si de ajutoarele sale docile asa cum a pretins media romaneasca si occidentala in 2005, cand a avut loc tragedia.
Irina, copil abandonat si pribeag, a ajuns la manastire dupa un parcurs incurcat, inclusiv o calatorie in Germania, si dupa ce fusese jefuita de banii pe care ii castigase muncind acolo. Bolnava de schizofrenie, si tratata in mod abuziv la spital, cu neuroleptice puternice, Irina avea crize violente pe care cei de la manastire, ignoranti, au incercat sa le trateze cu propriile solutii – adica Moliftele Sfintu
