În urmă cu vreo două săptămâni am făcut o călătorie, ca dar pentru o prietenă. Am plecat de acasă pe o ploaie torenţială, dar cu inima deschisă şi fără nici o urmă de îndoială; un dar e un dar şi pe vreme rea, iar amprenta esenţială a darului este tocmai starea lăuntrică dăruitoare. Fără a dărui cu inima, total deschis şi convins că asta-i ceea ce vrei cu adevărat să faci, nu dăruieşti nimic bun. Un leu dat unui cerşetor are valoare graţie stării de deschidere a inimii; dacă dăruieşti cu teamă, cu îndoială, în silă, cu regrete şi cu reţinere, dacă te simţi constrâns lăuntric sau nesincer dai ceea ce simţi. Asta-i esenţa darurilor. Dăm ceea ce simţim, şi dacă-i un palat, şi dacă-i o vorbă frumoasă, şi dacă-i un leu sau ...o călătorie. Şi-i tare interesant să observăm diferenţa dintre a dărui cu drag şi a da din obligaţie. Universul existenţei începe în interior, în noi înşine şi se termină în ceilalţi, ca şi în obiectele lumii exterioare; sentimentele noastre se transmit tainic celorlalţi, celor conectaţi cu acelaşi gen de sentimente. Dacă eu simt bucurie şi fac un lucru cu bucurie, nu va întoarce lumea toată bucuria ei către mine, ci doar aceia care-o pot percepe din simplul motiv că o au în ei înşişi. Cei furioşi vor trece nepăsători pe lângă mine, nu vor înţelege ce simt, ei vor continua să rămână închişi în lumea furiei lor. Ei nu mă vor vedea, pentru ei n-aş putea exista; diferenţa dintre iubire şi furie ne va face incompatibili.

Cum spuneam, în călătoria aceasta, după o jumătate de drum parcurs pe sub stropi mari de ploaie, soarele a început să despice norii şi, timp de două zile, oriunde am fi fost, ploua în urma noastră sau înainte de a ajunge. Până şi vremea devine o reprezentare, o imagine a ceea ce suntem în interior. La o mănăstire am cumpărat o icoană (Sfânta treime), cu gândul de a o dărui cuiva care sărbătoarea a doua zi numele sfinţilor Const