S-a întîmplat să văd, în aceeaşi săptămînă, documentarul Ancăi Hirte, Păcătoasa Teodora, şi o dublă tundere în monahism la Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti. Iar dacă filmul m-a impresionat pe alocuri, întîmplarea, unică în dramatismul ei nejucat, de la Stavropoleos m-a zguduit de-a dreptul. Nu le compar, deşi, pentru mine, filmul a potenţat într-un fel realitatea, mai austeră şi mai abruptă (pentru că-i lipsea povestea-cadru). În fond, un film, fie el şi documentar, are o viziune şi o selecţie (cea a regizorului) a vieţii filmate, e un decupaj pe cît de strict, pe atît de întîmplător, avînd şi o altă cădere în zona aceasta a spiritului, atît de supusă competenţelor de tot felul.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăCu toate acestea, „păcătoasa Teodora“ este, să recunoaştem, un personaj cu totul aparte. Îţi poţi imagina (doar urmărindu-i expresiile volatile şi concentrarea) singularitatea ei printre cele 450 de călugăriţe de la Văratec, dar şi nevoia profundă de a găsi sensul (despre asta e vorba, nu-i aşa?), de a-şi depăşi condiţia. Ea are un soi de nobleţe care răzbate din diferitele situaţii de viaţă reconstituite de Anca Hirte printr-o contrapunere a mediului complicat şi crud din care vine, cu mediul monahicesc, doar aparent mai simplu şi mai ferit de răutatea lumii. Teodora, o tînără de 26 de ani care şi-a petrecut ultimii 12 ani în mănăstire, traduce vorbele maică-sii (şi ea călugăriţă acum, însă dată afară din mănăstire în timpul comunismului, obligată apoi de tată să se căsătorească), explică trauma, transfigurînd ignoranţa mamei, deprimarea ei „animată“ doar de vechea dorinţă de moarte. „Mai bine muream în pădure“ – zice mama ajunsă la liman, şi uitînd (în filmul dedicat fiicei ei) că, dacă dorinţa i-ar fi fost îndeplinită, Teodora nu s-ar mai fi născut. În secvenţa următoare fata îşi îndeamnă