„Cînd dracu’ s-a mutat festivalul în noiembrie?“ Poate părea paradoxal – dacă ţinem cont de titlu, deşi realizez că titlul trimite mai degrabă la palmares decît la context –, dar asta a fost cea mai des auzită replică pe croazetă, în toate limbile posibile. Ploaie, vînt, iar ploaie şi iar vînt – atmosfera n-a făcut, hélas!, decît să contribuie la starea de nemulţumire/perplexitate lăsată de filme – mă rog, de unele dintre ele. În fiecare an se întîmplă selecţionări cel puţin bizare, în urma unor ecuaţii nu foarte complicate, care ţin ori de trecutul autorilor şi de relaţia lor cu festivalul, ori de anvergura şi/sau timing-ul subiectelor, ori de magnitudinea starurilor din distribuţie. Uneori – şi este cazul acestei ediţii 65 – rezultatul poate fi mai degrabă mediocru. De fapt, „vinovaţi“ sînt cei care se încăpăţînează să aştepte exclusiv capodopere – cineva spunea, la un moment dat, că ar trebui să ne declarăm mulţumiţi dacă descoperim măcar un singur film per ediţie care să ne lase cu gura căscată. Ei bine, dacă-i pe aşa, atunci mă declar mulţumit.

DE ACELASI AUTOR Supercomedie superacţiune-SF Cel mai iubit film al românilor Film românesc, gen Little ThingsHoly Motors, primul film semnat Leos Carax de la Pola X (1999) încoace – cu excepţia episodului Merde din omnibusul Tokyo! (2008) –, este un trip halucinant care începe cu regizorul însuşi intrînd din propriul apartament într-o sală de cinema unde se proiectează The Crowd, de King Vidor, şi care continuă cu tribulaţiile actorului-fetiş al regizorului, fostul circar Denis Lavant, care, de-a lungul unei zile lungi şi contorsionate, interpretează diferite roluri (inclusiv Mr. Merde!) în diferite circumstanţe cu diferiţi parteneri, întru aplauzele (fluierăturile? nu ştim!) unei audienţe bănuite, dar nevăzute, şi care găseşte timp s-o răpească pe Eva Mendes, să converseze cu Edith Scob (venită direct din Les