● Dictatorul / The Dictator (SUA, 2012), de Sacha Baron Cohen şi Larry Charles.

Mai întîi prin emisiunea TV Da Ali G. Show (Channel 4, UK, 2000; HBO, SUA, 2003-2004), iar apoi prin filmele Borat (2006) şi Brüno (2009), britanicul (de etnie evreiască) Sacha Baron Cohen s-a impus drept unul dintre cei mai consistent-provocatori (unul dintre cei mai stimulativi inclusiv din punct de vedere intelectual) artişti comici din mainstream-ul culturii anglo-saxone. În esenţă, Borat şi Brüno (ambele regizate de Larry Charles) documentează o serie de acte de performance art – o serie de momente în care SBC, în pielea unui personaj inventat, interacţionează cu cetăţeni (americani) nepuşi în temă. Pînă aici, nimic care să-l distingă de alţi umorişti de televiziune specializaţi în farse. Numai că marile lui personaje – Ali G. (rapper ignorant cu ambiţii de culturalizator al ghetourilor), Borat (reporter din Kazahstan) şi Brüno (desfrînat modist gay din Viena) – sînt concepute (cu o rigoare şi o virtuozitate extraordinare) ca întruchipări ale cîte unei forme radicale de alteritate – faţă de toate cele ce ţin de intelect (Ali G.), faţă de civilizaţia occidentală (Borat şi, parţial, Ali G.) sau faţă de hetero-monogamie (Brüno). A spune despre el că zgîndăre prejudecăţi e corect, dar insuficient, seriozitatea provocărilor lui rezidînd în faptul că ele nu se lasă uşor cooptate de pe poziţiile unui umanism liberal antibigot, anti-extremisme-de-orice-fel (poziţii de pe care e recenzat – adesea cu ţţ-ţţ-ţţ-uri dezaprobatoare – în publicaţii ca The New York Times şi The New Yorker), ci zgîndăresc inclusiv comodităţile unor atari poziţii. Uşor de expediat drept mojicii, întrebările naive ale lui Ali G. despre incest sau ingenuul gest al lui Borat de a-şi oferi excrementele, într-o punguţă, unei persoane care l-a invitat în casă şi la masă zgîndăresc, într-un stil care ar putea fi c