Crescut într-un oraş fără operă, dar cu un teatru – îmi dau seama acum – de bun nivel şi cu o filarmonică de asemenea valoroasă, n-am văzut, pe viu, un spectacol de operă decât relativ târziu.

Iar atunci când l-am văzut, am fost oripilat: bărbaţi ca nişte butoaie pozând în cuceritori, femei ce corespundeau noţiunii de „sexagenar” a Norei Iuga clipeau galeş, mimând puritatea, ba chiar nubilitatea, coruri de domni şi doamne cu guri strâmbe, încercând să menţină tempo-ul impus de dirijori parcă pedepsiţi la locul de muncă şi alte giumbuşlucuri de felul ăsta. În aceste condiţii, nu se punea problema dacă-ţi place sau nu opera. Pur şi simplu, n-aveai cum s-o iei în serios.

Nici televiziunea copilăriei mele n-a contribuit prea mult la seducerea junei generaţii – deşi, obiectiv vorbind, eforturile de culturalizare erau intense. În primul rând, pentru că un spectacol de operă în alb şi negru – încă nu apăruse transmisia color – e la fel de atrăgător ca un meci de fotbal fără minge. Există ceva fundamental exotic în orice operă, ce nu poate fi redat decât prin culoare: a costumelor, a decorurilor, a vocilor. Or, cenuşiul deprimant al „micului ecran” comunist compromitea chiar şi cele mai bune intenţii.

Radioul făcea şi el ce putea, familiarizându-te mai ales cu „ariile celebre” şi pasajele cantabile, care „treceau” cu uşurinţă la ascultător. Un lucru bun, dar insuficient: adeseori, ele induc o idee greşită despre conţinutul operei în sine. Dacă rămâi doar la fredonarea lui „Brindisi” ai impresia că La Traviata e un fel de operetă veselă, şi nu o dramatică meditaţie despre fericire, dragoste şi moarte. La fel, cine cunoaşte din Rigoletto numai câteva din ariile Ducelui („Questa o quella” ori „La donna è mobile”) va fi convins că Verdi a compus o operă bufă, un spectacol amuzant pentru o seară relaxată. În realitate, Rigoletto e o tragedie creată du