La pierderea speranței
de Nicolae Prelipceanu
Nicolae Prelipceanu este un poet multipremiat, inclusiv de Uniunea Scriitorilor din România (trei premii ale instituției scriitorilor, de-a lungul vremii), aflat în „cursa“ pentru obținerea importantului premiu literar Mihai Eminescu. Acesta din urmă se acordă unui poet cu o operă deja închegată, iar Nicolae Prelipceanu, în prezent redactor-șef al publicației Viața Românească, întrunește lejer această condiție. A publicat din 1966, anul debutului, până în prezent, dacă am numărat eu bine, 16 cărți de poezie (dintre care două antologii). Poetul (născut demult, cum simpatic precizează chiar el în scurta curriculă care gardează recenta carte, adică în 1942) este considerat un șaptezecist proeminent, alături de poeți deja intrați în legendă (Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Dan Laurențiu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi) sau de camarazi de generație care continuă să publice poezie într-un debut de secol în care meseria poetului „e tristețea“ – Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând etc.
Cea mai nouă carte de poeme a lui Nicolae Prelipceanu „La pierderea speranței“ (Ed. Casa de pariuri literare, 2012) ne invită la introspecție și decepție, însă nu trebuie să ne lăsăm înșelați de jocurile poetului. Ironia salvatoare din subtextul poemelor salvează și cartea de la o nouă litanie care ar consolida figura poetului dezabuzat. Cred că acea calitate primordială a poemelor lui N. Prelipceanu – cel puțin a celor din cartea de față – este inteligența, una placată pe afect, ca efect al distanțării și contemplării față cu realitatea înconjurătoare. Nicolae Prelipceanu este un participativ, un implicat în jocul realului, care își retrage însă brusc „cărțile de acreditare“ în momentul în care simte că răspunsul față de implicarea sa este unul nesemnificativ ori interesat. Din acest punct de vedere, Prelipceanu este
