Preţul corect. Chiar aşa, care este preţul corect al chestiilor care ne fac fericiţi? Nu mă gândesc la parfumul preferat, nici la vila visurilor… mă gândesc la chestii aparent mai simple, însă al naibii de dificil de apreciat.

În lumea ordonată şi logică în care ne-am obişnuit să trăim, lucrurile necuantificabile nu prea sunt la ele acasă. Cât de mult ne iubeşte partenerul? Asta e o întrebare la care am muri de plăcere să aflăm răspunsul, dar nu o punem niciodată, cred că de teamă să nu părem paranoici. Am pus totuşi întrebarea asta copilului când avea doar câţiva ani, prea puţini ca să fi ştiut ce este paranoia, şi mi-a răspuns aşa: Te iubesc rotund. Cum adică rotund?, am întrebat, nedumerită. Uite-aşa!, a zis şi a desfăcut braţele larg, foarte larg, până şi-a unit palmele la spate: Uite, rotund, nu rămâne niciun loc gol!

Bine, după ce creştem un pic şi ne spune învăţătoarea că lucrurile se împart în măsurabile şi nemăsurabile, devenim mai sobri şi evităm să mai spunem prostii de felul ăsta.

M-am îndepărtat de la subiect. Aici vorbeam despre preţuri.

Aproape tot timpul luptăm să obţinem ceva: o diplomă de master, o rochie, o maşină, un partener, o vacanţă… ca tot omul. Necazul e că preţuim ce obţinem proporţional cu efortul depus. Cu cât ne-am străduit mai tare, cu atât proiectăm o valoare mai mare asupra lucrului obţinut; el poate fi, în sine, o tâmpenie, un nimic, dar strădania noastră îi dă acea valoare considerabilă. Asta n-ar fi o mare nenorocire, dacă n-ar exista şi reversul pervers: când obţinem ceva fără efort, îl preţuim prea puţin sau deloc. Indiferent cât de minunat este.

Azi vreau să sărbătoresc minunile din viaţa mea care mi-au fost date fără să le cer, fără să le caut, fără să le fi dorit. Azi încerc să pun preţul corect, pentru că de mâine sunt ocupată să revin la goana după ceea ce cred că m-ar face mai fericită.