Horia Gârbea, Trecutul e o sărbătoare,

Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2012, 67 pag.

Scriitor cu o mare mobilitate intelectuală şi cu o uimitoare energie creativă, Horia Gârbea este tot mai atras, în ultima vreme, de foşnirea mătăsoasă a poeziei. După Pantera sus, pe clavecin, din 2011, revine cu o altă plachetă de versuri, Trecutul e o sărbătoare (cu ilustraţii de Vlad Ciobanu), confirmând, o dată în plus, că aproape orice spirit ludico-ironic are şi tainice firide de gravitate.

Cofrajul parabolic al poemelor şi o uşor glumeaţă colocvialitate ar aminti întrucâtva, aşa cum s-a observat, de „sorescianism”. Sunetul poeziei lui Horia Gârbea îmi pare însă ceva mai cristalin, aspirând către o sapienţialitate purificată de zgura colorată a cotidianităţii: „stai că trag/ a strigat paznicul/ stai că trag// a tras şi ecranul s-a pătat de sânge/ pata a luat forma/ unui fluture/ şi au zburat amândoi/ spre cea mai apropiată/ lumină” (somaţia). Astfel de scenarii (de dimensiuni variabile), fără determinări precise ale cronotopului şi ale „personajelor”, sunt străbătute de tot felul de elemente care, deşi evocă, printr-o vagă intertextualitate, o simbolistică recognoscibilă, îşi păstrează aburul de ambiguitate: vâslaşul din pe lac, un fel de Charon, cele trei femei (parce / ursitoare?), din de ce păianjenul urcă pe zid, care „calcă pe cercurile mele/ risipesc scoicile aşezate/ în singurul model cunoscut/ al lumii” (un alt Arhimede?), steaua (am privit o mierlă pe ţărm) pe care, până la urmă, vor ajunge oamenii (poate mitul stelei ca patrie cosmică originară a fiecărei fiinţe umane), jocul relativizant al „oglinzilor“ din turnul, ca într-o „ţară a minunilor“ (nu se ştie dacă subiectul liric se află în cădere sau turnul în creştere, dacă este un înger privit de-o pasăre ori, invers, el vede pasărea ca pe-un „înger din altă lume”). Unele dintr