În aprilie, chiar sub semnul rubricii din această pagină, am publicat câteva însemnări cu titlul Bilanţ de etapă, în care treceam în revistă activitatea Uniunii Scriitorilor: vorbeam despre ce face şi ce înseamnă această instituţie.

Tonul meu era optimist (şi chiar uşor triumfalist, ceea ce îmi reproşez!), căci bilanţul era pozitiv şi, după orice evaluare, totul se afla sub control. Curând, foarte curând după aceea, realitatea a infirmat brutal spusele mele, predicţia mea despre un viitor imediat de fiinţare normală a Uniunii Scriitorilor s-a dovedit flagrant greşită şi m-am înecat în ridicol. În loc să păşească într-o zodie senină, USR a intrat într-un blocaj care poate duce chiar la ce este mai rău. Arareori m-am simţit atât de ruşinat, de umilit, de vinovat (deşi, aş zice, fără vină!). Prăpastia dintre ceea ce susţineam eu şi ceea ce s-a întâmplat în fapt este atât de mare, încât simt nevoia să revin asupra acestui subiect. Cum de am descris anapoda situaţia USR, cum de n-am fost capabil să prefigurez corect evoluţia lucrurilor, căci doar deţineam toate datele, cum de am bătut câmpii în asemenea hal? Am fost orb şi surd, am avut o eclipsă de judecată sau am aruncat vorbe goale, minciuni în fond, ca atâţia alţii care toarnă baliverne fără să clipească? Nu, nimic din toate astea. Tot ce am afirmat a fost cu măsură, bizuindu-mă pe argumente solide. (Dacă mai e ceva solid astăzi!)

Cheia problemei şi cauza eşecului se găsesc în contractul cu firma care administrează Casa Vernescu. Este un contract care funcţionează de optsprezece ani şi pe care, în săptămânile dinaintea redactării acelui text, echipa de conducere operativă a USR (cu eforturi considerabile, cu inteligenţă şi cu flexibilitate, pentru care ar fi meritat laudele colegilor!) îl renegociase şi-l semnase cu aceiaşi parteneri, în condiţii foarte avantajoase pentru Uniunea Scriitorilor. E