Sunt întrebat din ce în ce mai des, de cunoştinţe, prieteni, rude şi oameni care mă opresc pur şi simplu pe stradă de ce nu mai scriu articole pe teme politice.
"Vă citeam săptămână de săptămână", îmi spun ei, "mă bucuram că există cineva care gândeşte ca mine, cineva în care puteam avea încredere". Sunt apoi tras de urechi cu blândeţe: "Dacă dumneavoastră şi alţii ca dumneavoastră tăceţi, presa se va umple de toţi derbedeii. Aveţi o datorie faţă de noi toţi, nu trebuie să ne lăsaţi aşa, mai ales în situaţii ca asta de acum." Mi se bate, mai mult sau mai puţin deschis, obrazul: este, adică, un gest de laşitate din partea dumneavoastră să nu continuaţi bătălia...
În ceea ce mă priveşte, am căpătat, în anii în care m-am implicat politic, o imagine swiftiană a lumii româneşti, pe care în sfârşit am ajuns s-o cunosc bine. Nu cred că am fost făcut pentru "bătălii": sunt un om fără ideologie, mai mult, un om care urăşte ideologiile. Nu am simpatii nici de dreapta, nici de stânga. N-am nici un fel de fanatisme. Iubesc adevărul, este motivul pentru care m-am implicat în lumea românească. Nu suport să-l văd falsificat şi distorsionat. Am încercat să fac bine, atât cât m-am priceput. M-am aşteptat la răspunsuri dure şi m-am pregătit pentru polemică, pentru că, o dată intrat în joc, trebuie să joci.
Am aflat însă repede că România nu e o ţară a polemicii şi că jocurile de putere din sfera politică nu au aici nici o legătură cu binele şi adevărul. Am simţit, ani întregi, pe propria mea piele, nu răspunsurile dure la care mă aşteptam şi pe care îmi propusesem să le înfrunt curajos, ci represaliile unor oameni care nu respectă codurile onoarei şi civilizaţiei, care nici nu ştiu ce sunt acestea, oameni care te murdăresc şi te ridiculizează în loc să polemizeze. Am fost mânjit de sus şi până jos de mai multe categorii de oameni, de cei care au măcar
