Aflăm din sursele antice cele mai demne de crezare că existau elemente naturale care făceau ca peştele de mare să fie cu mult mai preţuit – în toate sensurile – decât peştele de apă dulce. Marele medic Galen - Aelius Galenus sau Claudius Galenus din Pergam (129 - cca 200 p.Chr.) – cel mai important autor de scrieri medicale din vremea Imperiului Roman – aminteşte în mai multe din tratatele sale despre gradul foarte ridicat de poluare a apelor Tibrului, cu privire la care scrie următoarele: „Este esenţial să reţinem că de departe cel mai rău este peştele prins la gura de vărsare a unui fluviu, ale cărui ape cară deversările din cloace, closete, băi şi bucătării, mizeria spălată de pe veşminte şi rufărie, şi tot ce mai are cetatea de spălat, cu atât mai mult cu cât cetatea e mai mare şi mai dens populată. Carnea murenei care creşte în asemenea ape este foarte rea, dar, din păcate, asemenea peşti nu cresc nici la izvoare şi nici în lacuri. Cu toate astea, cele mai infestate soiuri se găsesc la gurile de vărsare ale unor ape cum e cea ce curge la Roma, ceea ce explică şi de ce acest soi de peşte este cel mai ieftin din câte se vând în acest oraş, la fel cu toate celelalte soiuri care se prind în Tibru” (Galen., 3.29). Constatăm însă că, dincolo de orice considerent medical, idealul moraliştilor antici rămâne legat de economia naturală arhaică: tot omul se cuvine să se hrănească cu roadele obţinute din gospodăria proprie. Sub acest aspect, exoticele vietăţi marine – fie peşti, fie crustacee sau alte fructe de mare – sunt opusul ireductibil al produselor pe care un proprietar le poate obţine din lucrarea pământului, astfel că reprezintă, ca şi în cetăţile greceşti, şi în Imperiul Roman, epitoma luxului gastronomic, admirat de unii şi condamnat de cei mai mulţi ca risipă fără sens. Atlantida din bucătărie Încă pentru Platon, hrana trebuia să fie simplă, şi să răspundă