Calatorie in poveste:
De cate ori iau drumul unei manastiri, ma pregatesc sa intru in poveste. Dincolo de ravna, evlavie, dragoste si nadejde - punctele cardinale ale pelerinului -, se afla un copil tanjind dupa povesti minunate, cu sfinti coborati din icoane si cu oameni care primesc aripi ingeresti. Stiu ca povestea ma asteapta vie, puternica si pulsand ca inima unei fiinte nemaiintalnite. Stiu ca vrea sa fie spusa, dar nu se da oricui. Si sper sa mi se dea mie, asa cum poetului i se da de Sus versul care il poarta spre lumi nebanuite. Cine stie de cate ori am ratat o poveste extraordinara, fara s-o banuiesc, sub straiele modeste ale unei aparente normalitati? Pentru ca intotdeauna povestea este ascunsa, tainica, nevazuta decat de ochii inimii, daca ii ai deschisi. Asadar, cand pleci la drum spre o manastire, trebuie sa-ti deschizi bine ochii inimii, ca sa traiesti povestea adevarata. Putin a lipsit sa trec orb si pe langa povestea Schitului Cucuis, din judetul Alba. Aveam ochii legati de griji lumesti, si sufletul prea tulburat de mirosul inceputului de primavara. Dar cineva de Sus a vrut altfel...
Curtea miracolelor
Se facea ca m-am ratacit pe un drum de tara, care, dupa ce depasea casele semete ale unui sat bogat, de oieri, inainta printr-o padure, ca intr-o pestera de frunze uscate, de iarba batrana si de fluturi cu aripi uriase. Soarele n-avea putere acolo si totusi "pestera" era luminata feeric. Din loc in loc, ochi de veverite, de vulpi si de lupi punctau ca niste stele bolta de lemn a padurii. Din loc in loc, cerbi mandri isi scuturau capetele si coarnele incepeau sa le straluceasca...
Acel drum, sinuos ca un sarpe de apa si parca necalcat de picior de om, nu avea sfarsit. Mergand, te apuca ameteala, de parca te-ai fi invartit intr-un carusel. As fi vrut sa ma opresc, sa ma pravalesc pe spa
