Primul text publicat de Barthes, în 1942, e un comentariu despre Nietzsche. Boala se declanşase de cîţiva ani, şi toate visele lui de a ajunge student la École Normale Supérieure împreună cu Philippe Rebeyrol, colegul său care avea să ajungă directorul Institutului Francez din Bucureşti, erau năruite. Primele texte traduse în româneşte în antologia Romanul scriiturii (1.) sînt comentarii la Jurnalul lui André Gide, primul mare scriitor francez nietzschean. Barthes e nietzschean înainte de a fi structuralist (dacă am şti măcar ce înseamnă să fii structuralist!), în prima lui vîrstă, cea în care influenţele marcante sînt, după opinia lui Eric Marty, Sartre, Marx şi Brecht. Eric Marty vede în aplecarea lui Barthes înspre Gide o „dorinţă de a scrie“ pe care o sting primele opere (dorinţa de a scrie este considerată aici fantasma care, odată realitatea operei instalată, dispare; da, dar tocmai că îi urmează „dorinţa de neutru“, atunci cînd Barthes realizează că opera unui autor aparţine oricui, numai lui nu). E vorba, de fapt, despre dorinţa de „a publica“, una care-l leagă pe Barthes de Proust şi, în felul acesta, de ideea atît de franceză de „scriitor“.

Dacă Barthes s-a situat în anii 1950 la stînga, din motive care ţin în mod evident de antiburghezismul generalizat în Franţa intelectuală, „stînga“ la care aderă Barthes e mai degrabă nietzscheană decît marxistă. Barthes nu avea nimic de spus şi nu voia să spună nimic în politică, iar familia lui, burgheză, nu avea nimic muncitoresc în ea (mama, la un moment dat, devine legătoare de cărţi la Paris, ca să-şi cîştige existenţa). Barthes a fost marxist doar atît cît să-şi formuleze raportul lui cu scriitura, cît să demonstreze că literatura îţi dă ocazia să te sustragi obişnuinţei (sigur, depinde de literatură...). În plină epocă revoluţionară, Barthes credea, romantic, că doar literatura poate face să du