Dincolo de festivismul afişat la fiecare summit, NATO rămâne o Alianţă cu multiple probleme. În opinia profesorului Julian Lindley-French de la Academia de Apărare a Olandei, summitul de la Chicago nu a reuşit să corecteze dezechilibrul dintre cele două maluri ale Atlanticului în materie de responsabilităţi, bugete sau viziune strategică.
”Până când nu veţi răspunde acestor chestiuni în mod substanţial, summit-urile NATO vor continua să se succeadă depăşindu-se reciproc doar în şampanie irelevantă şi veţi continua să prezidaţi peste un incubator marginal de coaliţii de voinţă deficitare”, i-a transmis Julian Lindley-French, şefului NATO.
Mai întâi, “disonanţa de perspectivă dintre puterile anglo-saxone ale Alianţei şi puterile continentale europene” a atins o cotă de avarie. În consecinţă, pe fondul reorientării Washingtonului dinspre Europa, spre Pacific, s-ar putea să asistăm la conturarea unui nou clivaj, între un pol maritim anglo-saxon reunind SUA, Marea Britanie, Canada, concomitent cu ascensiuena unei grupări reunind puterile continentale.
„O anglosferă se formează lent care împinge Canada şi Marea Britanie să se alature americanilor într-o strategie globală maritimă, în timp ce europenii continentali se irosesc într-un demers de apărare falimentar care va ucide NATO”, spune Lindley-French.
În al doilea rând, Chicago nu a reuşit să aşeze Alianţa pe fundamente mai echitabile. Se spera că summitul va fi un fel de catalizator care să redistribuie responsabilităţile (financiare, dar şi a sarcinilor) între Statele Unite şi Europa, considerată asemeni unui pasager clandestin. „În centrul NATO se află un contract implicit; cel mai puţin puternic câştigă protecţia celui mai puternic în schimbul împărţirii responsabilităţilor NATO.
Astăzi, pentru mulţi din America de Nord şi Marea Britanie, contractul devine: eu am responsabilitate
