Dacă îmi permit să scriu despre un eminent istoric care nu a avut prea multe relaţii cu lumea literară, nici în România, nici în străinătate, justificările mele pot fi insuficiente. În definitiv, eu nu sunt istoric, iar „România literară“ este o revistă de literatură.

Şi totuşi! Dacă un articol scris de cineva din afara domeniului ştiinţei istorice apare într-o revistă, şi ea, atentă numai la istoria literară, faptul în sine trebuie înţeles. Eu scriu aceste rînduri pentru că istoricii noştri au tăcut. Iar România literară este o publicaţie centrală, de lungă tradiţie, a culturii româneşti.

Mai există însă alt motiv pentru care scriu aceste rînduri. Petre (Pierre) Năsturel – ca şi alţi români de valoare – a murit în Franţa, după o lungă perioadă de exil care a început în 1970, în Grecia, şi a continuat, din 1974, în Franţa, unde era născut. Bineînţeles, numele celor „fugiţi” dispăreau din bibliografiile româneşti oficiale. Dar, după 1990, mai ales în disciplinele ştiinţifice, puţine nume ale celor ostracizaţi în trecut au reapărut. Mai ales că unii dintre ei dispăreau dintre cei vii. Iată, bunăoară, că despre decesul la Paris, după o lungă suferinţă, al valorosului meu coleg, profesorul Cicerone Poghirc (1928-2009) nu a apărut nici o referinţă necrologică mai amplă – cu excepţia publicării, de către dl. Mircea Frînculescu, în revista Limbă şi literatură (2009 / 1-2, p. 111-113), a cuvîntărilor ţinute la înmormîntarea sa (18 aprilie 2009) în cimitirul din Thiais (şi un anunţ online al Ambasadei României din Franţa)1. Ştiu oare cei care se îndreaptă, astăzi, către tracologie, indo-europenistică şi orientalistică despre studiile profesorului Poghirc, apărute în ţară şi în străinătate? Dar filosofia românească a folosit vreodată lucrările lui Ştefan Lupaşcu (1900-1988) – pentru că nu mai sper a se găsi vreun anunţ (faire-part) al morţii lui, surveni