Discuţiile cu privire la starea monumentelor aflate în patrimoniul UNESCO iscate recent în urma declaraţiilor făcute de ministrul culturii, Mircea Diaconu, sunt departe de a fi noi.

Domnia sa a ales să se refere doar la situaţia siturilor arheologice de la fortificaţiile dacice din Munţii Orăştie, însă aşa cum am arătat şi în articolul „Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina", mai sunt multe de făcut chiar şi acolo unde lucrurile arată mai bine. Pentru a continua discuţia tocmai despre aceste edificii care ar trebui să fie etalon pentru patrimoniul cultural românesc, ne vom opri atenţia de această dată asupra Bisericilor de lemn din Maramureş. Lăudate de turişti, care au rămas profund marcaţi de frumuseţea şi spiritualitatea puternică a acestor locuri, bisericile din lemn din Maramureş, aflate sub statut UNESCO, nu se găsesc într-o stare de colaps sau de degradare avansată, precum alte edificii de patrimoniu din România, însă sunt lucruri care trebuie remediate. Cele opt locaşuri alese în Lista Patrimoniului Mondial (LPM) sunt reprezentative prin vechime, poziţie şi mediu, stil arhitectonic, tehnică de construcţie, pictură interioară şi stare de conservare, şi definesc bisericile din lemn din Maramureş ca un ansamblu arhitectural de valoare universală excepţională. Sunt exemple ale unui tip de construcţie conturat în secolul al XVII-lea, fruct al creaţiei colective, de cele mai multe ori anonime, dar având un geniu creator indiscutabil. Ele au fost alese cu intenţia de a scoate la iveală principalele biserici din lemn din această regiune: şase dintre ele definesc biserica maramureşeană clasică, una (cea de la Rogoz), reprezintă bisericile de tip nord transilvan şi una (cea de la Plopiş), tranziţia între cele două. Ce aduc nou patrimoniului mondial nişte biserici de lemn Bisericile din lemn din Maramureş reprezintă sinteza fericită dintr