„Pentru fericirea de a impune o carte, un autor, la un an o dată – scrie Nicolae Manolescu în 1968, într-un text cu titlul de mai sus – cronicarul se expune permanent ironiei şi dezaprobării. Scriitori şi cititori se unesc în a nu fi de acord cu el; pare născut spre a irita pe toată lumea şi cei doi-trei care întrevăd onestitatea lui sînt cei mai nemulţumiţi. Cronicarul este «la bête noire» a literaţilor de tot felul, temut uneori, iubit niciodată, omul cu cei mai mulţi duşmani şi cu cei mai puţini prieteni.”

Tînărul critic îşi va începe ultimul alineat al acestei Teme cu o formulare paradoxală, tipic călinesciană. Încheierea trimite însă către Lovinescu: „Idealul pentru cronicar este, în cele din urmă, anonimatul. Nu vreau să spun că el nu trebuie să aibă personalitate. Dimpotrivă, fără personalitate puternică, un cronicar ajunge să fie dominat de cărţi, cînd el e chemat tocmai ca să le domine. Vreau să spun că, prin constanţă şi tact, cronicarul devine cu timpul o obişnuinţă pentru cititori, iar verdictele lui se fac aşteptate. Se fac aşteptate, pur şi simplu; cu ce sentimente, n-are importanţă. Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci o nelipsită prezenţă, un magistrat anonim. Cînd o revistă literară se identifică astfel cu cronicarul ei, înseamnă că putem avea încredere într-o judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exteriori.”

Primul lucru care frapează în frazele de mai sus e nu atît îndrăzneala cronicarului (era de aşteptat ca un tînăr critic să aibă un alt ton decît cel, mai înţelept, al unuia vîrstnic), cît forţa lui de anticipare. La data scrierii acestor rînduri, Manolescu avea în spate şase ani de cronică literară, pe care o ţinea, e drept, în cea mai bună revistă a momentului („Contemporanul” lui George Ivaşcu), dar nu de mai multă vreme. Or, tînărul cronicar vorbeşte aici în virtutea unei experienţe pe care abia evoluţia