A apărut, la Editura Institutul European din Iaşi, la sfârşitul lui 2011, romanul postum al Georgetei Horodincă, Visă- toare. L-a scris în franceză şi a fost tradus de Magdalena Popescu Bedrosian.

E însoţit de postfaţa lui Geo Şerban, vechiul bun prieten al scriitoarei. S-au văzut la Paris şi în perioada ei ultimă, când Georgeta Horodincă se îmbolnăvise grav, martor, Geo Şerban, al frământărilor, al suferinţelor şi al felului cum ea le înfrunta, scriind această carte: „Îşi ia aliat computerul şi, între perne, spre a preveni durerile, se detaşează de prezentul chinuitor, dedicată expertizei – ca la tomograf – a trecutului ei, de la care va trebui să-şi ia rămas bun (…) Rama vizuală a computerului devine o scenă populată de oameni, de peisaje puse în mişcare, parcă pentru ea, într-o demonstraţie a resurselor apte să ţină la respect halucinaţiile (…)”.

Am cunoscut-o pe Georgeta Horodincă prin 1959, cred, când am devenit colegi în redacţia „Gazetei literare”, unde ea lucra de câţiva ani. Ceva rău i se întâmplase şi atunci. Murise tânăr Barbu Câmpina, soţul ei, istoricul în plină afirmare. Era deprimată, purta doliu, era tăcută deşi prietenoasă cu noi, colegii săi de la secţia de critică : S. Damian, Matei Călinescu, subsemnatul. A trecut peste puţină vreme la nou înfiinţata revistă „Secolul XX”, în echipa condusă de Marcel Breslaşu. Era foarte la locul ei la acea publicaţie creată pentru a încuraja „dialogul valorilor”, într-un moment de oarecare destindere culturală. Mişcarea de idei la zi, în special din spaţiul francez, îi era bine cunoscută Georgetei Horodincă. O dovedeşte tot ce a scris atunci şi mai târziu: cartea despre Sartre (1964), studiile despre existenţialism, despre noua critică, despre Camus, despre Alain Robbe-Grillet. De fapt toată critica ei este înţesată de referiri franceze.

Dar să ajung la romanul postum al Georgetei Horo