Discuția despre noi înșine este simultan excesivă și precară, obsesivă și fără substanță. Nu există zi în care vreun derivat al cuvîntului român să nu ne bîntuie rostirea și, mai ales... răstirea. Sîntem atît de supărați și de nemulțumiți de naționalitatea noastră încît, ca reacție de apărare, am reușit să o detașăm de noi, să nu ne mai recunoaștem în ea, să o proiectăm asupra alterității negative: numim cu ea tot ce e rău, prost făcut, murdar sau infracțional. Te aștepți ca devalorizarea naționalității să producă în scurt timp o generație mutantă, lipsită de gena identității locale, o generație de europeni, de cosmopoliți sau de umanoizi în stare pură, eliberați de prejudecata apartenenței la vreun neam anume. Un nou Adam stă să se nască, iar raiul acestor frumoase tărîmuri îl așteaptă: de păcatul de a fi populat cu români va fi în curînd absolvit. Traumatismul nașterii poporului român Cartea profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, Nevroză balcanică, apărută de curînd la Editura Trei, este pentru cultura română și pentru societatea românească, în ansamblul ei, o carte-eveniment. Suferința noastră difuză – și cu atît mai chinuitoare – își cerea, de douăzeci de ani încoace, un nume, o explicație și un tratament. Astfel, tematizată și structurată, în sfîrșit diagnosticată de către psihanalistul filozof, devine suportabilă, iar inconvenientul de a fi... român, acceptabil. Spre deosebire de suferința fizică, cea psihică este invers proporțională cu nivelul conștientizării determinanților săi. Cu cît cunoaștem mai puțin motivul suferinței noastre, cu atît aceasta este mai extinsă și mai puternică; pe măsură ce motivele se precizează, aria ei se restrînge și intensitatea diminuează. Blestemul – aproape metafizic – de a fi român, teoretizat în mod obișnuit într-un registru fatalist, este tratat de Vasile Dem. Zamfirescu în termenii și cu mijloacele psihologiei ca nevroz