Aceasta nu este cronica unui spectacol. Este cronica unui GEST.
Din atîtea motive strînse din zile şi din nopţi fără de socoteală, poate să apară, prea curînd uneori, lehamitea. Sila de-a mai face ceva, atîta vreme cît cele întreprinse cu bucurie şi cu sîrguinţă nu prea sînt zărite sau simţite. Istoveala este tot din şirul slăbiciunilor omeneşti. Ctitoria adevărată nu se ridică în funcţie de neputinţele celorlalţi. Ctitoria adevărată urmăreşte sensul călătoriilor din tine însuţi. Ceea ce trebuie să împlineşti, cu alte cuvinte. Pe pămînt, asta nu este tocmai simplu. Sînt ispitele tale ca să te abaţi de la cale, sînt obstacolele nenumărate şi tentaţiile fel de fel ale celorlalţi care te paralizează, care te îndeamnă să lîncezeşti, să trăieşti banal, mediocru, neînsemnat, ca majoritatea copleşitoare a oamenilor. Cîţi dintre noi rezistă în spiritul profund al dat-ului interior? Cei aleşi, ar fi răspunsul meu.
„Singura călătorie din care nu te întorci întotdeauna cu mîinile goale este cea din tine. În mine nu există graniţe sau vămi şi pot călători pînă la cele mai îndepărtate stele. Sau să mă plimb prin locuri care nu mai sînt, să vizitez oameni care nu mai sînt. Pot să merg pînă şi în locuri care n-au existat niciodată, care n-ar fi putut exista, dar în care îmi place să fiu.” Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric, Editura Humanitas.
Rîndurile din aceste pagini adună cîteva din meditaţiile mele legate de teatru, de vocaţie, filosofie şi meserie provocate de o altă întîlnire cu Radu Beligan. În martie, cînd primăvara s-a instalat în calendar, Teatrul de Comedie a avut premiera cu Spiritul de familie de Eric Assous, în regia lui Radu Beligan. Pentru mine, povestea aceasta a fost decupată din ritualul obişnuit. Aşa cum şi este, de fapt. Teatrul de Comedie este ctitoria lui Radu Beligan. Ce s-a petrecut aici între 1961 şi 196
