Mircea Ivănescu, Cele mai frumoase poezii, Selecţie şi prefaţă de Gabriel Liiceanu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 98 pag.
A venit acum, după o săptămână, rândul câtorva consideraţii despre studiul introductiv semnat de Gabriel Liiceanu, în poezie nu ai voie să minţi. (Aşa, cu literă mică, probabil sub influenţa ortografiei poetului, care nu s-a abătut niciodată, în cărţile lui, de la acest standard personal.)
Un imperativ pe care îl lansează, de altfel, Mircea Ivănescu, în volumul, deja pomenit, Măştile lui M.I. Nu e de mirare că Liiceanu a ţinut-o minte. S-a arătat încântat de fraza aceasta la cald chiar, în timpul dialogului. Pe bună dreptate. E cea mai surprinzătoare replică dintre, oricum, multele replici surprinzătoare de acolo. Nu datorită rezonanţei ei morale. (Fiindcă, în viaţă, Ivănescu s-a ferit să fie un eticist plicticos.) Mai importantă, tocmai, e cealaltă dimensiune, intrinsec artistică. Adevărul pur şi simplu nu garantează reuşita unui poem. Însă neadevărul îi certifică, în chip categoric, eşecul. Afirmaţia pune direct actul scrisului într-o lumină abisală. Mai presus de mode şi de tehnici.
Efect cu totul salutar.
De poezia lui Mircea Ivănescu, Liiceanu nu avea ştiinţă înaintea Măştilor lui M.I. decât, cum singur o spune, tangenţial. (Ceea ce înseamnă puţin peste nimic.) Nefiind critic literar, nu-i revenea obligaţia de a-i fi citit cu creionul în mână, din timp, volumele. Şi nici aceea de a le plasa adecvat în tabloul sinoptic al literaturii române postbelice. (La ceilalţi prefaţatori, am văzut, metoda dă sau, după caz, nu dă rezultate.) Pornea, deci, cu şansa a doua.
Culmea, dar din acest evident deficit provin avantajele majore ale antologiei.
Este vorba, în primul rând, despre o anume pedagogie. Învâţând pe cont propriu lecţia acestei poezii acut contemporane, Gabriel Liic
