Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan,
editor: Romulus Rusan,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2011, 158 pag.
Cît de temeinic e criteriul estetic în judecarea cărţilor reiese din lectura jurnalului Elenei Spijavca, un volum ale cărui însemnări sunt de o formă atît de simplă şi bolovănoasă, încît a te îndoi de calitatea lor literară e un gest îndreptăţit.
Dar cum volumul acesta nu poate fi înţeles în afara epocii în care a fost scris, să înfăţişăm faptele. La 18 iunie 1951, 44 000 de oameni sunt ridicaţi din Banat şi deportaţi în Bărăgan, în zona pustie a judeţului Brăila. Lăsaţi sub cerul liber şi neavînd voie să se mişte decît între Rubla, Însurăţei şi Călmăţui, deportaţii intră în condiţia unor fiinţe paleolitice în accepţia elevată a cuvîntului: leagă cărămizi din chirpici, cu ele înalţă ziduri şi drept acoperiş pun bîrne acoperite de ţipirig. Neavând apă, sapă fîntîni şi, neavînd hrană, cultivă legume pe care le păstrează în beciuri. Pe scurt, retrăiesc forma primară a vieţii în devălmăşie, dar sub constrîngerea unor paznici care le interzic ieşirea din perimetrul lagărului. Comunitatea creşte fără planuri „edilitare”: oamenii nu au primar, biserică sau şcoală, cum în genere nu au idee despre cît va dura izolarea. E un supliciu fără scadenţă previzibilă şi fără motivaţie ideologică, de vreme ce nici unul nu are stigmat politic. Deţinuţii politici vor veni mai tîrziu, abia în 1954, dar pînă atunci aşezarea creşte după reguli primitive: troc în lipsa banilor şi o elementară solidaritate în momente grele, chiar dacă discordia dintre vecini izbucneşte din orice fleac: împrumutul a două cepe sau înfundarea sobei cu izbucnirea unui incendiu.
Printre ei Elena Spijavca, basarabeancă cu gimnaziul încheiat şi cu doi băieţi legaţi de fustă, dintre care unul născut chiar în captivitate. Soţul ei este Valerian
