S-a umplut oraşul de afişe, panouri, bannere cu chipurile candidaţilor la iminentele alegeri locale. Omului care porneşte în fiece dimineaţă la treburile curente îi ies în cale, vrînd-nevrînd, megaportretele celor ce vor să i se bage în suflet ca viitori protectori ai urbei şi ai cetăţenilor ei. Sînt figuri şi figuri. Unele se disting prin surîsul de ocazie, voit cuceritor. Altele au un aer studiat, grav, plin de însemnătate. Fără a fi o regulă generală, s-ar putea încerca unele distincţii. Surîsurile captivante par că aparţin, preponderent, nou-veniţilor, fără rutina răspunderilor obşteşti, încă nemarcaţi de practica frumoaselor promisiuni mai niciodată duse la îndeplinire. Ceilalţi, uzaţi în exercitarea măcar a unui mandat anterior, iau în faţa obiectivului fotografic o vădită atitudine de superioritate, un fel de morgă îngăduitoare. Toţi se doresc populari şi mizează, imprudent, pe toleranţa majorităţii ce s-a lăsat şi se va lăsa în continuare amăgită de aparenţe. De aici şi cele mai extravagante sloganuri lansate cu o candoare posibilă doar pe fondul divorţului de cel mai elementar spirit critic. Nici mai mult, nici mai puţin, cineva solicită voturi cu angajamentul de a se comporta asemenea unui prim-ministru peste măruntul sector unde candidează. Imaginea acestuia colindă străzile oraşului, pe un afet special la remorca maşinii înzestrate cu instalaţie sonoră de stadion, care asurzeşte lumea. Efectul este unul poluant, dar cui să-i pese? Stilul campaniei electorale în curs reia metehne anterioare. Obsesia procentajului la voturi anihilează, maladiv, bunul-simţ. Locuitor de zeci de ani al aceluiaşi sector, ştiu bine cît de deficitară este balanţa între semnele de prosperitate şi probele de jalnică degradare. Incuria organelor administrative hiperpolitizate se lăfăie sub variate forme şi alimentează, normal, suspiciunea de corupţie. Ce altă explicaţie ar put