Sărăcia românilor nu mai este demult un caz izolat, un minim de subzistenţă, o stare de nevoie, ci a ajuns "campioana" umilinţei. Iar acest lucru nu îl dezvăluie doar mass-media, pas cu pas, fără intenţia de a dramatiza... Se zăreşte din orice colţ al ţării. Sărăcirea alarmantă devine stindardul unei lumi altădată bogate. Acum, alungată din Rai.
De la fereastra palatelor guvernamentale sau prezidenţiale sărăcia nu se vede; nu s-a văzut niciodată. Fiindcă nu s-a dorit... La noi, a fost trecută, de mai bine de 20 de ani, la capitolul "În aşteptare". Un fel de "mai vedem noi, pe parcurs". Dacă ar fi fost o fiinţă umană şi dacă timpurile ar fi permis, regimul comunist ar fi închis-o cu o mie de lacăte, de teamă să nu evadeze... în spaţiul public. Dacă s-ar putea, în zodia neliniştită a capitalismului agresiv ar fi deportată într-un loc fără întoarcere, pe care până şi Siberia l-ar invidia... Dar nu se poate, fiindcă, paradoxal, se vede...
Dincolo de cifre şi statistici, plaga pauperizării se extinde cu iuţeala secundelor. Sociologii sunt de părere că perioada tranziţiei, prin prăbuşirea dramatică a economiei, a fragmentat societatea românească "surprinsă" pe traseul unui proces rapid de modernizare... Prăbuşirea industriei, după anii '90, a marcat începutul unui alt tip de umilinţe, tipice lumii capitaliste, în care se calcă, fără niciun fel de resentimente, pe sufletul şi trupul celor ce au căzut în capcana falselor promisiuni poleite. Şomajul şi dispariţia, cu majusculă, a locurilor de muncă au închis acolada zidirii celor mulţi în propriile carapace. Cei apţi de muncă au zbughit-o pe alte continente. "Să plece!", au replicat unii dintre aleşii noştri. A fost cea mai cumplită ofensă adusă oamenilor ţării. Vigilenţi în ceea ce-i privea, conducătorii destinelor României au tras obloanele. Şi de atunci au rămas în spatele perdelelor dese, făcându-şi delicii
