Victor Ivanovici, reputat profesor, critic şi traducător stabilit în Grecia în 1985, conferă coerenţă, în recentul său volum de eseuri, unei multitudini de teme şi subiecte, graţie abordării dialogice a literaturii. Cele trei secţiuni ale volumului (Spre o poetică a traducerii, Ratio comparationis, Repere româneşti contemporane) reuşesc performanţa de a discuta esteticul în termenii unei permanente deschideri spre spiritual şi social, ca pe o atipică filosofie aplicată ce nu-şi pierde nicicând misterul prin elucidări străine propriei naturi (după cum o declară, în câteva adevărate profesiuni de credinţă).

În mod simbolic, volumul îşi are punctul de pornire (din care creşte armonios) într-un grupaj de studii dedicate traductologiei, care privesc traducerea ca „funcţie nucleară a limbajului”. Un rol de prim plan îl joacă aici Borges, cel care a schiţat direcţia unei veritabile „traductosofii”, de unde derivă o viziune a întregii literaturi ca ansamblu al unor voci izvorâte dintr-un abis, acordate până la ştergerea eului propriu, individual, spre a lăsa locul Glasului generic: „voce plurală” neobosită, el reînnoieşte la infinit tentativa de a traduce prin cuvânt arhetipurile experienţei umane. Demonstraţia întregului volum constă tocmai în revelarea modului în care funcţionează, în literatură, un „pantraducţionism” apt să creeze o simfonie.

Socialmente, traducerea, „loc privilegiat al comunicării”, poate dobândi valenţe strategic-regeneratoare, după cum reiese din exemplul tălmăcirii, de către Ştefan Aug. Doinaş, a unui sonet de Mallarmé. În plin comunism, arta traducerii a însemnat, astfel, o reconectare la firesc, reamintind publicului relaţia privilegiată a literaturii româneşti cu cea franceză, în contrast cu „autohtonismul delirant, de nuanţă fascistoidă, extrem de ostil oricăror contacte cu restul lumii” (p. 64) practicat de ideologia comunistă.