După cinci întîlniri faţă către faţă însumînd cam zece ore de convorbiri, în primăvara lui 2011, Gabriel Liiceanu a reuşit o performanţă: un volum-dialog cu M. Ivănescu; şi încă unul care, în perspectiva sfîrşitului apropiat al scriitorului, capătă cel puţin retrospectiv o valenţă testamentară. De la stabilirea poetului la Sibiu, la începutul anilor ’80, numeroşi vizitatori, discipoli, emuli, prieteni ori cunoştinţe au avut acces la intimitatea lui Ivănescu; mai ales că retragerile acestuia în propria cochilie erau dublate de ieşirile sale şi de întîlnirile regulate în cîte o „bază“ de comunicare şi comuniune bahică, după algoritmul deja brevetat la Bucureşti. Liiceanu însă a reuşit străpungerea, în primă instanţă, a sistemului de mefienţă, retractilitate, autoapărare al acestui poet aflat la antipodul unui risipitor ca Nichita Stănescu. Nota asupra ediţiei nu devoalează dacă s-au depus multe insistenţe întru convingerea poetului, dacă acesta „s-a lăsat greu“. Important este că, după cum vom vedea, Măştile lui M.I. înseamnă o dublă reuşită: cea a intervievatorului de a-l atrage în dialog pe scriitor, obligîndu-l să vorbească despre sine; dar şi a celui intervievat care, scanat cu o mare curiozitate intelectuală, se ascunde pe măsură ce se „dezvăluie“.

Dacă figura preferată a lui Gabriel Liiceanu este cea a fandării, cu toate formele sale şi cu o energie interogativă demnă de această cauză bună, figura predilectă a lui M. Ivănescu este cea a eschivei. Filozoful e aplicat, „punctual“ şi urmăreşte un plan tematic şi problematic de discuţie. El ar vrea un răspuns cît mai clar, cît mai puţin echivoc, la întrebarea pe care o articulează, de regulă, elegant-răspicat. Scriitorul primeşte calm fiecare întrebare şi dă impresia că va răspunde la ea, îndată, pe vectorul de anticipare ori aproximare al celui ce a formulat-o. Pe parcurs, însă, ceva se întîmplă.