Un preşedinte de ţară, trei miniştri şi un parlamentar au fost în timpul din urmă acuzaţi de plagiat, în Ungaria, Germania şi România. Unul a fost silit să renunţe la candidatură, iar patru să demisioneze.
Fiind vorba de demnitari, cazurile au fost mediatizate. Dar fenomenul e mult mai răspândit, îndeosebi în mediile universitare din numeroase ţări, chiar dacă nu devine neapărat public. Rădăcinile lui sunt diferite. În România, fenomenul e legat de laxismul din universităţile particulare. Agentul favorizator este internetul. Consecinţele sunt dezastruoase, atât în plan profesional, cât şi în plan social şi, cum s-a văzut, politic. Şi nu numai pentru împricinaţi, ci şi pentru prestigiul elitei intelectuale.
Trebuie să observăm un paradox: fenomenul plagiatului s-a ivit odată cu generalizarea legii dreptului de autor, având drept urmare penalizarea furtului intelectual. Iar dacă internetul constituie un factor favorizant, el oferă totodată şi un mijloc eficient de identificare a plagiatului. S-ar părea însă că primul dintre aceste roluri nu e compensat de al doilea. Plagiate există de când lumea. Acest fel de furt n-a devenit un fenomen de masă decât odată cu internetul.
Practică internaţională
S-au publicat câteva cărţi consacrate fenomenului cu pricina. Interesantă este reacţia unei părţi a comunităţii academice la publicarea lor. Autorul unei astfel de cărţi, conferenţiar la universitatea Paris-Saint-Denis, şi-a văzut suprimat, pur şi simplu, cursul şi suspendată prima de cercetare de către preşedintele universităţii, care l-a informat printr-o scrisoare că plagiatul nu intră în obiectivele de cercetare ale instituţiei academice pe care o conduce. Sic!
Reacţia explică rezerva în care se menţin numeroşi dintre cei plagiaţi. O statistică reprodusă în cotidianul „Le Monde" arată că 55% dintre păgubiţi nu depun plânger