Pentru ca, peste foarte putin timp, sotul meu si cu mine implinim cateva decenii de la casatoria noastra neobisnuita, va rog sa-mi permiteti sa v-o povestesc. Iata cum a fost:
Vara anului 1941. Ofensiva armatei romane recucereste Basarabia si elibereaza orasul Chisinau de cotropitori. Era razboi. Si logodnicul meu, Ionel, sergentul Ion Balanescu, din Regimentul 24 infanterie, era acolo. De luni si luni de zile, fusese concentrat pe zona pentru acest deznodamant, timp in care doua doruri se zbuciumau in sufletul lui. Sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei si sa-si implineasca dragostea prin casatorie. Primeam rar vesti de la el, si-n ultima carte postala, mototolita si murdara, imi scria in cateva randuri ca e sanatos. Nimic deosebit fata de celelalte scrisori, numai ca, de data aceasta, adresa lui l-a pus pe ganduri pe tatal meu, care facuse si el razboiul in anul 1916. "E in batalionul de asalt", spuse tata ingrijorat. "Il asteapta lupte grele". Dar nu trecu mult de la aceasta veste, cand ne pomenim cu Ionel la noi in prag. Am navalit toti cu intrebarile pe el. Ce se intamplase? Se ispravise razboiul? Cum venise? Ce era batalionul de asalt? Cat statea? Pe rand venira si raspunsurile. Pana la noi ordine, situatia pe front era stationara. Venise cu o masina cu misiuni militare la comandament. Batalionul de asalt era o unitate de voluntari dotati cu spirit de sacrificiu. Recompensele pentru misiunile indeplinite constau in donatii de pamant sau concedii. Ionel nu voia pamant, dar dorea nespus sa vina acasa. Si iata-l acum pe Ionel - inalt, subtire, curat la fata, cu ochi albastri si cautatura hotarata, imbracat in haine militare si cu casca de razboi pe cap. O aparitie tulburatoare pe strazile Bucurestiului, caci venea de-acolo, de pe front. Iata-l alergand infrigurat dupa acte p
