Într-un articol din „România literară” (nr. 17/ 2010) Nicolae Manolescu sintetizează, într-o schemă analitică triadică, profilul poetic al lui Ion Horea: „Trei lucruri sunt izbitoare în versurile lui Horea. Primul este o ureche muzicală absolută. Cum, iarăşi, ardelenii n-au avut decât rareori. Al doilea este simţul formei, nici el ţinut la mare cinste de către ardeleni, care au scris rareori sonete sau rondeluri.

Singura «concesie» pe care Horea o face tradiţiei de dincolo de munţi constă într-un sentimentalism al locurilor, pe care îl găsim, de pildă, şi la Goga. O geografie epurată însă, mai degrabă de sugestii decât de preciziuni. Stilizat muzical este şi folclorul local. Iar al treilea este lungimea antenelor, adică întinderea culturii poetice, comparabilă doar cu a lui Blaga şi Doinaş”. Un pillatian de Ardeal face din Ion Horea Al. Cistelecan, pe urmele lui Nicolae Manolescu din Istoria critică…, atunci când scrie, în postfaţa la Bătaia cu aur, antologia reprezentativă din 2009: „Ion Horea e unul din cele mai clare cazuri de metempsihoză poetică. În el şi-a găsit sălaş sufletul lui Ion Pillat, retrăind astfel un nou ciclu al «reveriilor campestre» [...] Identitatea de structură se relevă nu numai în reluarea genuină a repertoriului tematic şi a repertoriului gestual al devoţiunii, ci mai cu seamă în ritualul imaginativ, care nu e altceva decât un ritual anamnetic. Memoria ţine funcţiile imaginaţiei şi ea e cea care decide asupra toposurilor imaginative, ca şi asupra dicţiei imnifore a reveriei. Nu s-ar putea zice că Ion Horea n-a făcut exerciţii de exorcizare a acestei identităţi, dar tot ce i-a ieşit, până la urmă, a fost o simplă transpunere ardelenească a sufletului pillatian peregrin. Un Pillat de Ardeal, acesta e, în esenţă, Ion Horea”.

Caligrafii ale avatarurilor memoriei sunt poemele lui Ion Horea, transcrieri suave ale neliniştilor