Mi-a ieşit previziunea, mai puţin scorul. Adică România lui Piţurcă a jucat exact cum anticipasem eu tactica neisprăvitului, norocul lui chior, ba chiar orb fiind acela că nici Elveţia n-a jucat mai breaz. Chiar şi aşa, cel puţin în prima repriză, Elveţia ne-a călărit din toate poziţiile. Dovadă stă scorul la cornere: 6-0 pentru Elveţia la pauză, 8-1 fiind la final. Bafta lui Piţurcă, de ştiinţă neputând fi vorba, s-a concretizat prin starea de visare a elveţienilor, la fel de uimiţi ca nemţii, cred, după nefirescul 5-3, precum şi prin reflexele cu adevărat excepţionale ale lui Pisică. Başca lovitura de cap a lui Grozav, norocoasă tot atât cât fuseseră vreo 3 din 5 ale elveţienilor în meciul cu nemţii. Pe fond, însă, prăpăd! M-a umflat râsul când, exact cum scrisesem eu tot aici în ziua meciului, l-am descoperit pe urmaşul lui Mutu: nu, nu într-ale marcatului de goluri, ci în alergatul de dement după mingile aruncate de-a droanga, la disperare, înainte, de o apărare asediată rău. Îl cheamă Daniel Niculae şi joacă pe undeva prin liga a II-a franceză, la o echipă adesea pusă şi ea în situaţia de a arunca mingea unde o fi, pe cât posibil cât mai departe de propriile aţe. Fugea, săracu’, cât îl ţineau pulmonii, după o minge care fugea întotdeauna niţel mai repede decât el. Ceea ce s-a petrecut în repriza a doua ţine mai degrabă de paranormal şi de lipsa de omogenitate a echipei ăsteia încropite, nicidecum de indicaţiile lui Piţurcă. Adică au fost vreo doi, trei care „nu s-au integrat în schemele tactice” şi uite-aşa a ieşit golul! După meci, în studioul Digi, circul a fost încă mai vârtos decât cel de pe teren: Ilie Dumitrescu nu mai prididea cu limbile la adresa lui Piţurcă pentru „impecabila organizare în defensivă”, în timp ce Nana Falemi (care, „ptiu, vorbeşte!” – ţineţi minte bancul cu baba şi studentul străin în tramvai, nu?) ne spunea, ca unor proşti ce sunte