… Oricum nu era remunerată decent. Salariul mediu era de câteva suspine, o duzină de îmbrăţişări reci şi de absenţe nemotivate, o doză de plictis şi de egoism pur, un oftat prelung şi un dram de cinism, pentru un plus de savoare. În ritmul ăsta, până şi sufletul ajunge să dea faliment, fiind în scurt timp incapabil de orice fel de fericire.

Vine o vreme când te vezi nevoit să­-ţi scrii propria demisie – demisie din funcţia de îndrăgostit. Dacă la început, ţi se anahilase complet uzul raţiunii, pierduseşi până şi ultimul dram de luciditate, ba chiar începuseşi să înveţi şi ortografia iubirii, încercând să scrijeleşti pe pereţii celuilalt suflet un fel de “scrisoare de intenţie” pentru postul de ibovnic cu normă întreagă (!), ei bine, acum totul pare să reintre în “normal”. Vine o zi, aşadar, când te lepezi de acea anomie ideatică, pentru a adera la banal şi monotonie. “Gata, te-ai alienat prea mult de tine şi de ceilalţi, revino-ţi!“, pare să îţi şoptească raţiunea uitată undeva într-un colţ prăfuit al sufletului tău.

În lupta dintre tine şi iubirea maladivă, nu mai ţii partea celei din urmă, ci treci de partea ta, stăpânit fiind de un egotism inexplicabil. În fond, şi tu contezi, nu? Dacă senzaţia de ataşament capătă un colorit pestriţ, abrutizant, încordant, atunci este cazul să îţi iei catrafusele fără a privi în urmă. Da, ştiu că-ţi place să construieşti utopii pe la cofetării, ştiu că-i adori pe cei boemi din naştere (dar escroci sentimentali din filosofie), ştiu că ţi se pare palpitant traficul cu „obiecte de lux” precum fericirea, însă toate au o limită. E numai o falsă şi inautentică stare de fericire. Aş îndrăzni să o numesc pseudo-fericire care ajunge să îţi tocească până şi ultimul strop de optimism şi de sensibilitate.

Vine o vreme când planetele se aliniază de-a dreapta Sfârşitului – Planeta Resemnării – şi te simţi de parcă te-ai afla