ANTONESCU
Este, probabil, un soi de blestem al nostru, istoric, să ne ponegrim liderii, să ne minimalizăm valorile, să-i suspectăm pe toţi cei aflaţi în posesia unor trecătoare puteri de intenţii veroase şi manipulări oneroase. De tabloul actual de gen nu s-au deosebit, poate, prea mult, majoritatea perioadelor istorice. Nu este exclus ca Decebal să fi fost, pentru contemporanii săi, un visător lipsit de simţ politic, Ştefan cel Mare un autocrat imoral şi sîngeros. Mihai Viteazul un aventurier fără noroc, Cuza un fustangiu slab de înger... Ceva mai aproape de zilele noastre, odată cu înmulţirea izvoarelor, tablourile fruntaşilor politici oscilează frecvent între icoană şi caricatură, iar dacă este să ne referim la cel pe care l-am declarat într-o impresionantă unanimitate „odiosul dictator", cred că e mai bine să lăsăm istoria să se pronunţe. Oricum, starea cvasi permanentă de patimă ce ne înstăpîneşte post-revoluţionar este cea mai puţin prielnică unor evaluări critice cît de cît obiective...
Este lesne de înţeles, în acest context, obsesia noastră legată de modele, pe care dacă nu le-am găsit în politică, le-am identificat în zona spirituală. Eminescu este o astfel de icoană şi nu este de mirare că încercările — răzleţe — de a-l coborî de pe piedestalul nemuririi au stîrnit atîtea reacţii violente... Acoperit, jumătate de secol, de vălul interdicţiilor. Antonescu ni se înfăţişează astăzi mai aproape decît oricare altul de modelul politic după care tînjim: hotărîre, onestitate funciară, spirit de sacrificiu şi un adînc patriotism. Sînt dimensiunile exemplare ale celui pe care sîntem, tot mai tentaţi să-l identificăm cu salvatorul patriei, în momentul de cea mai grea cumpănă al existenţei noastre ca naţiune. Destinul său tragic nu face altceva decît să exarcerbeze tonurile şi tuşele acestui portret şi este - dacă nu logic, oricum firesc — ca orice î
