Se spune ca fiecare natiune sau comunitate are conducatorii pe care-i merita. Altfel spus, cei carora li se delega mandatul de reprezentare a vointei poporului sunt croiti dupa chipul si asemanarea lui. Mai buni sau mai rai, dupa caz.
Fireste, in aceasta asertiune, ca si in multe altele, este un miez de adevar, chiar daca lucrurile nu pot fi absolutizate. Pentru ca, de exemplu, nimeni n-ar fi trebuit si n-ar fi fost cazul sa-i acuze pe romani pentru calitatea execrabila a politicii si politicienilor de dinainte de decembrie 1989. Era in fond un regim impus si instaurat cu forta de catre o putere straina, cu tancurile, cu secera si ciocanul si perpetuat mai apoi prin emanatia cu iz national, dar cu acelasi spirit tiranic si abuziv precum cel al mentorilor de obarsie.
S-ar putea spune, cu o oarecare indreptatire, ca si aici a existat totusi un specific care in general nu a fost in favoarea noastra si care a contribuit apoi la o evolutie mai nefavorabila dupa momentul caderii zidului.
Comunismul romanesc, in pofida ifoselor sale patriotarde, a fost mai primitiv si mai absurd decat cel din tarile invecinate. Cei care mai reuseau sa iasa din tara in ultimii ani ai epocii Nicolae Ceausescu constatau ca era un aer mai respirabil pana si la vecinii nostri mai de la Sud, cei identificati de poetul national ca avand cefe mai consistente.
De ce? Pentru ca noi am permis acest lucru. Pentru ca n-am exercitat o presiune, fie si difuza sau tacita, asupra categoriei superpuse pentru ca devierile de la normalitate sa nu fie atat de grosolane. Pentru ca, totusi, chiar daca normele democratiei erau afrontate, sa se respecte cat de cat reguli elementare ale bunului simt comun. Am preferat sa aplicam politica strutului si principiul folcloric dupa care capul ce se pleaca sabia nu-l taie.
Acest pacat originar s-a perpetuat si mai
