Avem, români şi unguri, interese mult prea importante pentru a mai reînvia fantomele.

Nu încape urmă de îndoială că deteriorarea bruscă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Budapesta, ca urmare a demersului părţii ungare de a înhuma în inima Secuimii rămăşiţele pământeşti ale poetului Nyiro Jozsef, este o veste proastă pentru ambele naţiuni.

Avem astăzi, români şi unguri, interese comune mult prea importante pentru a ne mai putea permite să reînviem fantomele trecutului. De exemplu, în plină ciocnire pe tema reînhumării, cele două ţări se aflau de aceeaşi parte, chiar în capitala României, pentru a da un semnal hotărât către Bruxelles în privinţa viitorului buget multianual al Uniunii. Dorinţa statelor mari contributoare la bugetul european de a trage în jos propunerile Comisiei privind coeziunea şi agricultura ne pică la fel de prost şi nouă, şi ungurilor.

Dar mai presus de toate acestea, suntem la fel de interesaţi în supravieţuirea euro şi a proiectului european. Poate că exaltaţii din Ungaria şi visătorii din România vor gândi altfel, în termenii unor proiecte naţionale de secol XIX, însă prăbuşirea edificiului european va însemna iadul şi pentru noi, şi pentru vecinii noştri. Iar populismul şi exacerbarea naţionalismului sunt astăzi printre cele mai grave provocări la adresa coeziunii europene.

În asemenea împrejurări, chiar nu putea patriotismul maghiar fără reînhumarea lui Nyiro Jozsef, ştiindu-se că asta îi va deranja nu numai pe prietenii români, dar şi pe supravieţuitorii holocaustului?

E adevărat că, la începutul anilor '90, guvernanţii de la Bucureşti mâncau o pâine albă apăsând pedala naţionalismului - veteranul Ion Iliescu ar avea ce-i povesti mai tânărului Victor Ponta de pe vremea când, după propriile spuse, se făcea „frate cu dracul" - cu Vadim Tudor şi Gheorghe Funar, adică. Dar este acesta un motiv să reîncălzeşti cio