Nimic nou sub soare! Acum un secol şi jumătate, ca şi azi, campania electorală însemna întâlniri cu votanţii prin parcuri şi birturi, discursuri publicate în ziare şi certuri aprinse cu adversarii.
Până şi alegătorii sunt la fel. Unii creduli, alţii interesaţi. "Campaniile nu difereau cu mult de cele de azi. Poate erau mai liniştite, pentru că nu existau televiziuni care să agite oamenii", povesteşte istoricul orădean Ioan Fleisz.
Democraţia dulăilor
Votul nu a fost întotdeauna un drept. În Oradea austro-ungară participau la viaţa urbei doar bogătaşii. "Pentru ca un orădean să poată vota trebuia să aibă pământ, casă sau să plătească un impozit peste medie", povesteşte profesorul Ioan Fleisz (foto). Spre exemplu, în anul 1880 aveau drept de vot doar 4,7% din populaţia oraşului, iar în 1910 procentul abia ajunsese la 7,5%.
Legea electorală din 1848 dădea drept de vot bărbaţilor înstăriţi în vârstă de peste 20 de ani şi celor instruiţi, precum prelaţii, profesorii şi doctorii. Nu puteau vota femeile, angajaţii "la stăpân", funcţionarii şi militarii, pe considerentul că puteau fi influenţaţi. La fel, cei care întârziau cu plata impozitului erau tăiaţi de pe listele de alegători...
Dreptul bogătaşului
Sistemul era mult diferit de cel de acum. Primarul era numit de Guvern din rândul oamenilor de vază şi doar confirmat de consiliul municipal. Spre exemplu, Rimler Karoly (1897-1919), edilul care a construit clădirea Primăriei şi în mandatul căruia s-au ridicat Teatrul, Palatul Vulturul Negru şi Palatul Apollo, a fost ani de zile şeful Poliţiei, iar apoi ajutor de primar, sub predecesorul său Bulyovsky Jozsef.
Luptele electorale să dădeau pentru locurile din consiliul municipal şi erau acerbe, pentru că jumătate din ele erau ocupate din oficiu. "Din cei 62 de consilieri pe care îi avea Oradea în 1910, 32 erau numiţi din rândul celor c