Serile de poezie la care fusese invitat se chemau prima „Sex", iar a doua, „Alcool". Cele două teme nu-i mai creau probleme. După 20 de ani, cele două cuvinte îi spuneau ceva despre o suferinţă generală. O suferinţă a sincerităţii în van a oamenilor rău orientaţi. Ca într-o revoltă prea mare. Şi revolta aceasta atât de stridentă, care ţintea răsturnarea din temelii a societăţii urâte, învechite, se transformase, în gura poeţilor, într-un cântec simplu şi puţin neruşinat.
Douăzeci de ani, domnul K. citise mai totdeauna poezie clasică. De câtva timp, se oprise la latini, coborând, când şi când, spre greci. Apoi, ca să ajungă la Dante, urmând calea a doua, a obişnuitelor sale lecturi, coborâse de la marii ruşi şi Shakespeare. Până aici, nimic neobişnuit. Opţiunile sensibilităţii prea rigide, care par pedante, uneori, nu şi le explicase încă. Nu voia să-şi clintească gusturile, apelând la istorici sau exegeţi literari. Ţinea, însă, să-şi simplifice gusturile. Să le aducă la zi. Îşi amintea ca prin ceaţă cum zăbovise la început prea mult la moderni. Atunci era însetat de noutăţi. Pornise, fireşte, de la poeţii români interbelici. Coborâse, apoi, de la Arghezi, iar la Eminescu. Fireşte, Eminescu îi luase cea mai multă atenţie. Identificase idealismele, academice deja, prea bătrâne, apoi temele romantice, în mare parte şi ale lui. Limba cu ale ei exactităţi îi feliase un timp îndelungat, cu o cruzime neaşteptată, simţirea. Îi crescuse astfel, sub piept sau sub osul lat al frunţii, un fel de muşchi umflat, plin de fibre cărnoase, străbătut de frânghii micuţe, printre care şi gândurile fireşti ale vieţii prezentului, precum cele abstracte, se zbenguiau fără linişte. Luni întregi suferise insomnii dulci.
Urcă de aici, brusc, din nou la Arghezi. Era însetat de concret. Voia să scape de depresii. Experimentă cu toată furia ermetismul lui Ion Barbu, simbolismul,
