Se vorbeste tot mai insistent despre sfarsitul democratiei. Voci autorizate teoretizeaza aceasta, fie ca o constatare obiectiva, dar a carei raceala te ingheata, fie cu cinismul de a afirma depasirea acestui concept, ca unul trecator in politicile omenirii, prin ajungerea societatilor la alte forme de organizare. Credibile din punctul de vedere al ratiunii pure dar, din pacate, toate subiacente angajarii acestor teoreticieni pe frontul justificarii globalizarii. Sau, mai bine zis, a „globalizarilor” care aduc mare profit pentru anumite grupuri de interese. Este privita, asadar, democratia ca o etapa in evolutia omenirii; cel mult ca o era pe care vine acum alta s-o inlocuiasca, fie ca se va numi New Age sau altfel.
Privita doar ca o etapa; si nicidecum ca o metoda de organizare a vietii sociale, intotdeauna in sincronica confruntare cu alte concepte sau intentii politice. Din care confruntare, de cate ori vreuna dintre caracteristicile ei a iesit triumfatoare, s-a marcat si un anumit stadiu de experienta obsteasca pentru anumite locuri de referinta din omenire. Avem istoria senatorilor romani, cei care au creat din „Rei publicae” – ceea ce inseamna treburile publice, ale comunitatii - termenul de „Republica”. Republica era condusa de Senat. Senatorii erau trimisi la Roma din obstile lor, pentru o legislatura; iar, dupa ce-si terminau mandatul se intorceau la coarnele plugului. Și se laudau cu asta; se laudau ca n-au uitat sa are!... Au existat, de asemenea, religii in care, la un moment dat, marele preot era sacrificat; trebuia sa se retraga, tocmai ca sa nu prinda prea multa putere lumeasca... Exista Parlamentul englez, care de sute de ani isi pastreaza nestirbite cutumele, tocmai pentru ca ei au inventat parlamentarismul ca forma a garantiilor cetatenesti. Exista democratii in care, ca sa candidezi, trebuie sa faci dovada unui anumit venit; si asta nu ca
