Înainte de toate trebuie să spun că încă n-am nici cea mai mică idee cu cine voi vota. Și până la urmă nici nu mi se mai pare atât de important din moment ce toată lumea se interesează mai mult de ce nu voi vota cu cei cu care nu voi vota. Și nu spun asta degeaba – dacă nu votez cu X-ulescu sau Y-lescu devin automat un fel de inamic public al cuiva – declarat si asumat (pacatele mele cum mai spune o vorba). Îmi cer scuze, voi folosi o expresie complet neelegantă și voi mărturisi că mă seacă – da, exact asta e ceea ce simt – etichetele puse la marea repezeală cuiva, oricui. Și cele de bine și cele de rău. Și albul și negrul. Iar odată cu campania electorală ies la iveală cele mai multe rezerve si marimi de etichete posibile, de parcă ne transformăm cu toții în pistoale umane de marcat și începem să împușcăm în dreapta și-n stânga.

Avem nevoie de confirmări că cel pe care vrem (dar nu suntem 100% siguri) că-l votăm mai este apreciat de alți 10 prieteni de pe facebook măcar. Sau că nu este. Cei care ne votează favoritul sunt deștepți și cinstiți așa ca noi. Cei care nu – sunt cu toții niște proști sau mai rău, urmăresc ceva, vreun scop ascuns care deși ne scapă în unele cazuri simțim noi că este acolo undeva, plutește deasupra capului celor care spun bine, bine, înțeleg care sunt argumentele tale dar uite că eu prefer să nu. Să nu-l votez pe ăla adică. Se dă din cap dezaprobator, se țâțâie superior, se întorc ochi peste cap și se exclamă din cinci în cinci minute: dar e o prostie!

Am prieteni sau mă rog, cel puțin cunoscuți în toate partidele. Nu cred că am ratat vreunul, asta e, sunt destul de sociabilă. De curând, un prieten bun s-a înscris în cel mai oribil partid ever, cel al poporului. Nu mă interesează care sunt motivele lui alea oficiale, eu știu că de fapt se plictisise îngrozitor și toată chestia asta politică pe care o încearcă acum este un expe