Un personaj de Oscar a ajuns să joace în propria producţie de Serie B. Nu-i de la noi, dar povestea e transnaţională

Celor pe care mingea nu-i muşcă de mînă, week-end-ul final al Ligii Campionilor la handbal de coloşi încă le mai răsună în cap cu rezonanţa unei lovituri de baros într-un clopot. În curînd se va da liber la săbii, buzdugane şi topoare. Handbalul va fi însoţit de o bulină roşie, iar copiii vor fi trimişi la culcare înainte de primul fluier al unor arbitri care lucrează cu spor la instalarea pe propria conştiinţă a coborîrii în tenebre a acestui sport.

În mijlocul nebuniei, un decupaj din alt univers. Un bărbos graţios străbate incinta purtînd un dialog cu sine. Pumni şi şolduri trosnesc pe lîngă el, dar cetăţeanul în cauză n-are habar. El are meciul lui. Meciul cu eternitatea, vezi bine. Perorează la fiecare decizie care nu e în favoarea sa. Ridică în sus degetul arătător şi cotcodăceşte ca o ţaţă de suburbie. Din cînd în cînd ies, ca un drăcuşor din cutie, mostre ale ADN-ului zeiesc al acestui personaj. Apoi nimic. Gîlceavă. În jurul lui, pămîntenii se luptă pentru o bucată de parchet în supersala din Koln. Tipul nostru însă e în altă parte. Îl cheamă, evident, Mikkel Hansen şi se zice că e cel mai bun handbalist din lume. Aşa se zice.

Necazul e că aşa îşi zice şi el. Neîncetat. O voce pe care o ghicim catifelată îi şopteşte permanent acest slogan care moare fix în clipa în care e rostit. Omul cu bentiţă şi cu alură cînd de Brad Pitt, cînd de Chris Hemsworth (alias Thor) e deasupra tuturor şi nicăieri. Deocamdată lumea reală e la picioarele lui, în lipsă de alt personaj pe care să-l vîndă mai bine. A fost singurul căruia i s-a permis să vorbească unei săli de peste 20.000 de suflete la finalul evenimentului, deşi cu o zi înainte îngropase visul Copenhagăi de a cuceri trofeul. Jucase, dar nu fusese acolo.

Mikkel e, azi,