Criza actuală a demonstrat faptul că modelul pe care a fost construită Uniunea monetară, fără componentă financiară sau bancară, nu mai poate rezista. În 1992, liderii UE de atunci lansau o Uniune monetară bazată doar pe o structură monetarâă, euro, şi pe una bugetară, Pactul de stabilitate.
BCE, care gestioneaza euro, nu reprezinta in sine o componenta financiara, ea vegheaza doar de departe la stabilitatea monedei unice.
Piaţa unică monetară, fără o integrare financiară şi bancară, este de fapt foarte fragmentată iar de când timpurile au devenit dificile, această fragmentare duce la pieirea sa.
Băncile „europene”, cele numite în fiecare membra a zonei euro “Banca Centrala”, cu vocatie europeana, au devenit de la o vreme pur nationale.
Cum doar statul le poate controla iar el are nevoie de capitalul acestor banci in timpul crizei, structurile au intors spatele Europei, prin forta lucrurilor.
Iar statul insusi se clatina pe alocuri in zona euro, in Grecia mai ales, dar si in Irlanda, Spania si Portugalia ; riscul de contagiune se mareste, oamenii se tem, economiile se repliaza fiecare pe ea insasi lasînd de-o parte conceptele de solidaritate si de « comunitate ».
Pentru a inversa aceasta tendinta periculoasa, Comisia Europeana propune acum crearea uniunii bancare. Aceasta ar aduce o responsabilitate comuna si centralizata privind garantia depunerilor si a supravegherii bancare.
Uniunea monetara ar deveni mai solida iar criza s-ar stinge mai repede.
De asemenea, prin forta uniunii bancare, s-ar reduce riscul ca datoria excesiva a unui stat sa puna in pericol banca sa centrala, asa cum se intâmpla acum. Regrupate si centralizate, prin practici comune , aceste banci ar fi duse de parte de focul care le pârjoleste la ele acasa.
Astfel expus, planul pare miraculos. Dar cine va garanta depunerile, cu ce fonduri
