Dacă într-o societate, oricare ar fi ea, vocea ultimului cetăţean nu mai poate fi auzită, acolo democraţia a fost uitată.
Aţi pleca vreodată la război ştiind că aveţi 80-90% şanse să-l pierdeţi? Aşa arată realitatea românească a alegerilor locale. Primarii vechi, bătuciţii şefi ai consiliilor judeţene vor rămâne în funcţie în aceste procente. E tulburător cum a ajuns actul votării, într-o ţară «democratică», atât de puţin important. Liviu Antonesei a vorbit îndeajuns pe tema asta, în editorialul de ieri. Doresc să mărturisesc, azi, surpriza pe care o am în faţa unui nou val de propagandă, unul care îi face pe oameni să creadă că jocurile au fost făcute, că votul dumitale, cititorule, se iroseşte dacă nu e depus, ca o ofrandă, în urna câştigătorului. Iar dacă apare pe firmamentul electoral o speranţă cât de mică, un «altceva», sentimentul general zice că nu-i posibil, ba-i zadarnic, inutil, păgubos. Iar dacă nu-i aiurea, în spatele acelui om se află întotdeauna cineva, ceva. Cineva îndoielnic, ceva necurat.
E un mod bolnăvicios de a gândi, inoculat de o lungă practică politică şi socială. Istoria spune că societăţile se schimbă întotdeauna, evoluează, se reglează, deşi sentimentul individual e că stă pe loc. Mai mult, moda sună aşa: beşteleşte-i pe toţi, înfierează societatea în ansamblul ei, smulge-ţi părul din cap, denunţă conspiraţia mondială, că va fi bine (pentru tine). Vei fi profet în ţara ta. Cam pe asta se bazează «spirala tăcerii», fenomenul prin care oamenii sunt duşi de curent împotriva propriilor interese. E dominaţia propagandistică a ideilor de-a gata, e atitudinea slugarnic-resemnată de a vota cu învingătorul, chit că învingătorul nu dă pe tine nicio ceapă degerată. Dar cea mai jalnică idee e aceea că votul tău se pierde dacă alesul nu iese câştigător. Ah, dulce sentiment al jelaniei naţionale, ce trainic eşti!
Fără să mă dau pro
