Primele alegeri de după Marele Război de Reîntregire a Neamului, cele din 1922, s-au făcut fără a avea o unitate, în ceea ce priveşte modul lor de desfăşurare, pe întreg teritoriul ţării. Era nevoie de timp pentru ca să se niveleze, printr-o legislaţie adecvată, activitatea electorală şi în provinciile care fuseseră înglobate, natural, firesc, istoric, în Regatul României, în 1918, să se ajungă la un numitor administrativ (şi electoral) comun.
De altfel, în 1922 nu s-au ţinut decât alegeri parlamentare, la nivel local preferându-se numirea primarilor şi a prefecţilor, iar nu alegerea lor. În 1926, însă, cum între timp fusese adoptată o nouă Constituţie şi fuseseră votate legi organice, unitare, lucrurile stăteau (sau ar fi trebuit să stea) complet diferit. Alegerile din 1926, deci, se fac sub auspiciile organicităţii şi ale unităţii legislative. Pentru prima dată după 12 ani, se organizează alegeri comunale. Consiliile comunale alese vor lua locul comisiilor interimare numite, iar în loc de a fi administrate, ca până atunci, de organele autorităţii centrale, oraşele şi satele vor putea (din nou) să se gospodărească singure.
"Izvorul fraudelor electorale"
18 februarie 1926 avea să fie data de la care începând viaţa comunală, în România, intra pe un făgaş normal. În epocă au existat numeroase întrebări şi dezbateri. De ce data alegerilor comunale a fost fixată atât de devreme (ea a fost anunţată pe 22 ianuarie), când rămăseseră nici patru săptămâni pentru pregătirea lor? "Ce înseamnă, după atâţia ani de zăbavă, zorul acesta neaşteptat?" - se întreba jurnalistul Iosif Nădejde, unul dintre criticii acizi ai regimului liberal. "Să fi ieşit deodată la iveală tot viţiul ce stă la baza comisiunilor interimare numite de guvern şi atârnând numai de el?" Şi tot el este cel care ne dă răspunsul: "Graba care o arată guvernul lui Brătianu de a face alege
