Despre nobilii francezi, care, în 1815, după căderea lui Napoleon, s-au întors în furgoanele Restaurației, s-a spus: „n-au uitat nimic și n-au învățat nimic“. Ceva nu foarte diferit cred că putem spune și noi, azi, referindu-ne la USL (și mai ales la PSD), revenit la putere după destui ani de opoziție. Obsesia de a pune mâna, în intervalul cel mai scurt posibil, pe toate funcțiile posibile în administrație, graba de a-i debarca pe toți cei asociați cu vechea putere demonstrează o memorie vindicativă care acum își savurează mici și mari frustrări personale.

Și, dacă în multe cazuri nu-i nicio pagubă (căci dintre cei debarcați acum mulți fuseseră la rândul lor numiți din clientela politică a PDL, fără să demonstreze nici competență, nici onestitate), în altele totul seamănă a răzbunare politică: așa este cazul lui Vladimir Tismăneanu și al lui Ioan Stanomir, ambii debarcați de la conducerea IICCMER. Faptul de a fi fost numiți acolo de Emil Boc (desigur, la propunerea lui Traian Băsescu) era o vină chiar atât de mare, încât meritele lor profesionale, greu contestabile, în studierea comunismului românesc trebuiau să fie răsplătite printr-o urgentă demitere?

Mai grav este însă că noii veniți la putere par să nu fi învățat nimic. Ei cred că s-au înstăpânit pe o Românie identică cu aceea lăsată de Năstase și Iliescu în 2004. Or, lucrurile s-au schimbat – mai puțin decât doreau reformiștii visători, dar mai mult decât au sperat-o conservatorii iremediabili. Cu toate scandalurile, revenirile, entuziasmele și eșecurile din ultimii opt ani, s-au întâmplat multe. Anumite instituții, precum Parchetul General, DNA, ANI funcționează. Încet-încet, începe să bată un vânt nou și printre judecătorii de la diverse instanțe. CSM pare și el, cu o nouă componență și conducere, să simtă un anume dezgheț. Condamnarea la ÎCCJ (încă nedefinitivă) a lui Cătălin Voicu la cinci