Duminică ploioasă, plumb bacovian în plină vară. Nimic mai nimerit decât o vizită la muzeu.Muzeul Ţăranului Român. Me-Ţe-Re-ul, mândria Bucureştiului. Muzeul fenomen al anilor ‘90, concentratorul de energii al anilor 2000, magnetul hipsteriei bio-eco, astăzi, la 20 de ani de la înfiinţare. Mai mult decât un muzeu, un veritabil loc memorial, unde pasiunile, neliniştile, melancoliile noastre se întâlnesc, se împletesc, explodează, fascinează, se corodează...
Urc încet panta acoperită cu piatră cubică, calea de acces spre intrarea principală a clădirii. Frumoasa clădire a MŢR-ului este unul dintre simbolurile României Mari, cu elite şcolite la Paris şi Berlin care ştiau că forţa şi slăbiciunea acestei ţări sunt concentrate în ţăranul român. Păşesc peste cuburile de granit cioplite şi îmbinate atent şi gândul îmi zboară la recenta asfaltare a zonei Aviatorilor. O crimă urbanistică, ce a ucis nu doar piatra cubică de la Şosea, ci şi o anumită idee de măreţie, de mândrie naţională a perioadei interbelice. Nimic nu se compară cu zgomotul scos de potcoava de oţel a unui cal de paradă, în contact cu granitul. Pentru ca Ei şi maşinile Lor minunate, cu nume sonore, să poată rula mai lin, mai nestingherit, mai rapid. Dar ce cuvânt mai este şi acesta, mândrie naţională, mai interesează pe cineva aşa ceva? Sună demodat sau, din contră, prea electoral. Să fim mulţumiţi că Arcul de Triumf este încă la locul lui şi nu s-a ridicat un „mol“ în locul său...
Revin la MŢR, scuzaţi-mă, dragi cititori, pentru această mică paranteză cu parfum de ranchiună electorală, să zicem. Cu ochii-n pavaj, nu pot totuşi să nu remarc geamurile termopan de la demisolul clădirii proiectate de Ghika-Budeşti. Clădire monument istoric, de gradul zero, gradul A sau cine ştie cum se mai spune prin actele Ministerului Culturii. Acte care oricum nu interesează pe nimeni, în cazul ace
