Suntem în plin sezon de amicale. De fapt, sezonul ia sfârşit astăzi, cel puţin pentru echipele europene care răspoimâine încep competiţia pentru care au disputat chiar aceste amicale de pregătire. Rezultatele au fost dintre cele mai bizare cu putinţă, de la Germania – Elveţia 3-5, până la Elveţia – România 0-1, la doar trei zile distanţă. Din punerea cap la cap a acestor două scoruri, nouă (şi numai nouă!) ne-ar putea rezulta năstruşnica idee că România e de n+1 (1 e ăla din meciul cu elveţienii!) ori mai bună decât Germania. Chestie oarecum eronată, din motivele pe care le bănuiţi. Am văzut şi eu câteva din aceste meciuri amicale. În afară de noi, zău că nu le ia nimeni în serios. Există însă şi aici o explicaţie logică: ceilalţi sunt prinşi cu jocurile oficiale, cu calificările pe la mondiale şi europene, lucruri străine nouă, cărora ne mai rămâne doar să ne concentrăm pe amicale. Unde, cu siguranţă, ne aflăm în Top 10 mondial, cam pe unde ne aflam la oficiale în urmă cu vreo 15 ani. Revin la ideea de bază: i-am văzut cu vreo săptămână şi ceva în urmă pe olandezi pierzând acasă un amical mai degrabă hazliu decât încrâncenat, cam în felul în care şi nemţii au pierdut în faţa Elveţiei. Tot cam pe atunci, Franţa a fost condusă (acasă!) de Islanda cu 2-0. Prin minutul 80 a luat treaba în serios şi a înscris repede de 3 ori. Aici e şi o chestiune de abordare a jocului: unii antrenori preferă să înceapă jocul cu echipa de bază, cea preconizată să intre pe teren la primul joc de la europene, în timp ce alţii încep cu rezervele, lăsându-i pe titularii, şi aşa epuizaţi de competiţiile interne şi de cupele europene, să se odihnească pe bancă, introducându-i spre sfârşitul partidelor, aşa, de o dezmorţeală... De aici rezultă scorurile aproape neverosimile. Aşa se explică, de pildă, de ce Spania a fost alaltăieri egala... Chinei (!) preţ de vreo 85 de minute. Crede însă c